Duminică, 28 ianuarie. Am coborât din metrou în stația din Max-Weber-Platz și m-am uitat din nou peste adresa pe care părintele mi-a trimis-o pe WhatsApp: „Kirchenstraße 37“. Am tastat adresa în aplicația telefonului Google Maps: aproximativ 5 minute de mers pe jos.
Era trecut de 12.00 și deja mă gândeam că nu mai găsesc pe nimeni. Mai bine nu mai ieșeam din casă, îmi zic în gând, mai ales că era după o tură de noapte la serviciu de 13 ore (de la 20.00 la 9.00), cu o scurtă oprire pe acasă și cu o și mai scurtă întâlnire cu un prieten (stabilită cu jumătate de oră înainte) pe traseul lui U4 (în stația de la Arabellastr.), care îmi adusese câteva cărți din România.
De la Max-Weber-Platz, câteva minute de mers pe jos și, la numărul 37, am găsit o biserică veche, Alte Haidhauser Kirche. Ușa era închisă, iar în curte nici o persoană. „Am ajuns prea târziu“, oftez resemnat, dar urc totuși treptele spre biserică, sperând că poate părintele n-a plecat încă.
Mă apropii ușor de ușa lăcașului de cult, cu acea teamă de care tot nu mai scap de aproximativ doi ani, de când am venit în Germania, că voi da peste un neamț pe care nu-l voi înțelege și iar voi transpira chinuindu-mă să-i explic ce vreau și să pricep ce-mi răspunde.
Nu apuc să pun mâna pe clanță că ușa se și deschide, o femeie și fetița ei ieșind din lăcașul de cult. În biserică, văd prin ușa întredeschisă, e plin de oameni. Sunt câteva zeci de oameni. De români. Majoritatea dintre ei vin aproape duminică de duminică la Sf. Liturghie, care începe de la ora 10.00.
Aud vocea preotului și reușesc să-l văd prin mulțimea de credincioși pe preasfințitul părinte dr. Sofian Brașoveanul, Episcopul-vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Germaniei, Austriei și Luxemburgului, care tocmai vorbea la microfon și îl prezenta pe preotul alături de care a oficiat Sf. Liturghie, Daniel Benga, profesor dr. la Facultatea de Teologie a Universității Ludwig-Maximilian din München. Alături de cei doi preoți au oficiat ceremonia religioasă și preotul Mihail Baku și diaconul dr. George Țapciuc, care slujesc în cadrul Centrului Bisericesc din München.
Tineri și copii, la slujbă
Mă uit în jur și remarc că o bună parte dintre cei prezenți sunt tineri, iar multe familii au venit cu copiii la slujbă. Mulți dintre cei mici se cunosc de la orele de religie organizate de către Centrul Bisericesc din München, sub îndrumarea Claudiei Catană, fost asistent universitar la o facultate de stomatologie din România, despre care o să vă povestesc într-una dintre edițiile următoare ale Ziarului Românesc.
Copiii au și ei rolul lor în slujba de duminică, spunând în cor rugăciunea Tatăl Nostru și cântând cântece religioase învățate la orele de religie.
De la români, pentru români
PS Sofian Brașoveanul le vorbește celor prezenți despre apelul pe care l-a făcut în urmă cu câteva zile către credincioși de a veni în sprijinul muncitorilor aflați pe șantierul viitoarei mănăstiri românești din Aubing, cărora să le ofere o masă caldă pe zi. Au răspuns deja apelului mai multe persoane. Unii cu mâncarea, unii cu transportul (pentru cei care nu au această posibilitate), iar alții s-au oferit să sprijine financiar demersul Episcopului vicar. E cazul mai multor femei din zona Perlach, românce stabilite cu familiile de mai multă vreme la München, care s-au oferit să asigure, cu rândul, câte o masă caldă pe zi, în zilele de miercuri ale fiecărei săptămâni. „Grupul Perlach“, așa au fost trecute pe lista credincioșilor care au răspuns apelului făcut de către PS Sofian. Un alt exemplu: o familie de români va asigura în fiecare zi de joi costurile serviciilor unei firme de catering care să le ofere o masă caldă muncitorilor de pe șantierul de la Aubing.
Corul din „balcon“ și măicuțele
Vocea caldă a lui Sofian Brașoveanul accentuează atmosfera familiară pe care am simțit-o încă de când am trecut pragul vechii biserici de pe Kirchenstraße 37, a cărei frumusețe arhitecturală am remarcat-o în timp ce ascultam vorbele părintelui.
Mă gândesc de unde aș putea să fac una-două fotografii care să ilustreze cât mai bine ceea ce vedeam în biserică și observ la etaj un cafas (n.r. -un fel de balcon situat deasupra pronaosului). Mă uit mai atent și văd, într-o laterală, o ușă. Sigur duce la balcon, îmi zic, și mă îndrept spre două tinere care stăteau chiar în aproprierea ușii. Întreb dacă e posibil să urc la cafas, pentru a face o fotografie. „Da, nu e nici o problemă, numai să nu vă speriați. E corul acolo“, îmi răspunde amabil una dintre fete.
Corul Centrului Bisericesc din München a fost format de către maica Onufria Zbârcea, care – mi-a povestit ulterior părintele Sofian – era plecată în România, pentru a-și susține examenele din anul IV la Facultatea de Teologie „Andrei Șaguna“ din Sibiu (în lipsa acesteia, corul fiind condus de teologul Silviu Roșu). Pe lângă măicuța plecată la examene, PS Sofian Brașoveanul este ajutat la Centrul Bisericesc din München și de către o altă măicuță, Ecaterina Pătrunjel, care este și sora mai mică a părintelui, absolventă a două facultăți, printre care și cea de Teologie Ortodoxă de la München.
Coada din biserică
Între timp, în biserică a început slujba de pomenire a răposaților, la finalul căreia mai multe familii de români le-au oferit tuturor pomană pentru sufletul celor trecuți la cele veșnice.
Mă simt puțin stingher. În afară de părintele Sofian, nu cunosc pe nimeni, iar toți cei din jurul meu par să se știe de-o viață. Tot de la biserică.
Stau de vorbă și își așteaptă la coadă rândul să fie miruiți de către părintele Sofian și să ia anaforă din coșul unui copil.
Biserica e plină de fețe zâmbitoare, iar rând pe rând oamenii își iau rămas bun și ies cu pace pe ușa bisericii.
Vă mărturisesc că pot număra pe degete de câte ori am fost la biserică în toți cei 38 de ani pe care îi am, însă duminică am simțit o emoție aparte, înconjurat de zeci de români de-ai tăi, fiecare cu povestea, sacrificiile și realizările lui, la peste 1000 de kilometri de țara natală. Era o bucățică de Românie care vibra între zidurile acelei biserici.
Pe șantierul viitoarei mănăstiri românești din München
O altă bucată de România. Pe șantierul din Aubing, acolo unde se va construi Așezământul Ortodox „Înălțarea Sfintei Cruci“, proiectul care începe să prindă contur după 14 ani de când PS Sofian Brașoveanul a fost trimis la München, tocmai pentru a edifica o biserică ortodoxă în metropola în care se găsește una dintre cele mai mari comunități de români din Germania.
În câteva luni se vor ridica cărămidă cu cărămidă zidurile celor trei clădiri care vor constitui așezământul întins pe aproximativ 2600 de metri pătrați. În centru va fi un lăcaș de cult care va fi ridicat după modelul bisericii „Sf. Nicolae Domnesc“ de la Curtea de Argeș, cea mai veche ctitorie voievodală din Țara Românească.
Biserica a fost proiectată pentru aproximativ 200-300 de persoane, iar la subsol va fi o sală multifuncțională în care pot fi organizate tot felul de activități ale comunității.
Alături de lăcașul de cult, se va construi un centru comunitar-parohial, în care va funcționa o școală românească, o bibliotecă, spații de cazare ori destinate activităților sociale și de caritate.
În cea de-a treia clădire, vor funcționa sediul episcopal și mănăstirea.
Prin toamna acestui an, se speră să fie toate clădirile „la roșu”, iar în vara lui 2019, cu voia lui Dumnezeu, să ne vedem cât mai mulți la noua „ambasadă spirituală a românilor”, cum o numește PS Sofian Brașoveanul.
Loganul cu numere de München
Am ajuns de la biserica din zona centrală a Münchenului la șantierul mănăstirii de la Aubing cu mașina soților Fülop, care au venit să le ofere o masă muncitorilor români după slujba de duminică.
În fața porții terenului pe care se află barăcile muncitorilor, era tras un Logan, cu numere de München. Sandra Nicola a mai fost pe șantier în câteva rânduri să le ofere muncitorilor o masă caldă. Acum, l-a adus cu mașina pe unul dintre muncitori, de la biserică pe șantier.
A mers patru ore pe jos, numai să ajungă la slujba de duminică
Gheorghe Iftimie (51 de ani) este de loc din Iași. Dulger de meserie.
Duminică dimineață, mărturisește bărbatul, voia să ajungă la Sf. Liturghie la biserica de pe Kirchenstraße 37. A mai fost o singură dată, dar cu mașina unui român binevoitor din München. Duminică, însă, nici o mașină prin zonă. Cu trenul, nu știa ce și cum trebuia să facă și nici bani n-avea de aruncat pe bilet. Dar la biserică, își dorea să ajungă. Așa că a luat-o pe jos. Mai ales că nu era prima oară când se încumeta la un așa drum. „Am mai plecat o dată spre biserică, dar n-am nimerit și m-am întors. Am mers atunci vreo 60 de kilometri. Între timp am fost cu mașina și știam cam pe unde e. Dacă vrea D-zeu să ajungi, tot ajungi!“, povestește dulgherul din Iași. Și a ajuns, după aproape patru ore de mers pe jos.
La întoarcere a avut noroc și l-a adus cu mașina Sandra Nicola. „Dacă nu, mă întorceam tot pe jos, ce să fac“, zâmbește Gheorghe.
La masă cu muncitorii
Terenul pe care se află barăcile muncitorilor români este accesibil de pe Industriestraße, iar chiar după primii pași am auzit acordurile unei melodii populare, care rula la un casetofon, lângă niște salopete puse la uscat.
Mare parte dintre muncitori erau adunați la bucătărie, o cameră mare, cu mese și scaune și mai multe aragazuri pe care își fac de mâncare.
Sunt cam de prin toată România, însă toți lucrează pentru o firmă din București.
Dragoș Liviu e singurul macaragiu de pe șantier și a venit la München în luna ianuarie a acestui an. A mai lucrat pe șantier în Germania, dar și în Israel, Italia și prin alte părți.
„Condițiile sunt foarte bune. Eu am stat în tot felul de condiții, dar aici e foarte bine“, îmi spune macaragiul Dragoș.
„În România ce să faci?! E hoție mare”
Ion Dodie (53 de ani) e de-o viață pe șantiere. „Din ’83. Fierar-betonist“. A fost pe șantiere prin mai multe țări, iar acasă de fiecare dată îl așteaptă soția și cei trei copii.
Alexandru Pirnea face împreună cu fratele său o tocăniță cu ceapă și carne. Învârte cu o lingură de lemn în oală, în timp ce fratele său aduce carnea. Acesta din urmă e mai circumspect: „Ne arătați și nouă o legitimație, de unde să știu eu că sunteți de la Ziarul Românesc?“. M-a cam închis aici, recunosc, mai ales că brusc mi-am amintit că legitimația de la Ziarul Românesc era acasă. Noroc că aveam în portofel legitimația de la ziarul la care am lucrat în România și i-am arătat-o. Scria mare „Presa“ și a fost suficient pentru el: „Eu tot fierar-betonist sunt. În România ce să faci?! E hoție mare. Am două fete, una e la doctorat, cealaltă e învățătoare, soția, femeie de serviciu la o fabrică“. Mărturisește că părintele Sofian vine deseori pe șantier: „Prima oară am crezut că e neamț. Când am auzit că spune: „Bună ziua“, așa m-am bucurat: Sărut mânaaa, părinte!“, continuă fierarul, mărturisind că „parcă lucrez altfel aici, la construcția unei mănăstiri”.
„Chiar vorbeam cu băieții, parcă am fost aleși…“
Adrian Petreacă este din București, electrician de profesie, și a venit prima oară pe șantierul din Aubing în noiembrie 2017. E pentru prima dată în Germania și a fost și el, într-o duminică, la Sf. Liturghie. „Mi-a plăcut de părintele Sofian, are așa un har de a te chema la slujbă“, spune bărbatul, precizând că „eu sunt adventist“. Pe șantierul din Aubing s-a întâlnit după 20 de ani cu un alt muncitor cu care a lucrat acum două decenii, în România, la construirea a două biserici adventiste. „Mai glumim între noi că acum a venit rândul meu să îl ajut la construcția unei biserici ortodoxe. Nu contează că e adventist, ortodox sau mai știu eu ce, e un lăcaș al Domnului. Chiar vorbeam cu băieții, parcă am fost aleși…“.
E aproape ora 15.00 și mă îndrept spre stația de S-bahn din Aubing. Peronul e aproape gol, s-a lăsat frigul și, să treacă timpul mai repede, mă gândesc oare cum să structurez reportajul pentru ziar. Nu îmi vine nici o idee, dar n-ar fi prima oară. Nu îmi fac griji, ceva tot o să iasă!
În tren, în drum spre Laim, caut în telefon e-mail-ul cu planificarea la serviciu pe februarie, să văd dacă duminica viitoare lucrez sau sunt liber.
Sergiu RUSU/München
Mobilizare generală pe șantierul mănăstirii românești din Aubing – München