Nu știu dacă toate filmele polițiste reușesc să mă captiveze cu adevărat. Unele sunt chiar bune și mă țin cu sufletul la gură, mai ales când nu reușesc să „presimt” urmarea.
Citim cu toții romane polițiste, auzim, vedem, citim în mass-media peste tot despre tot felul de întâmplări, în general care se petrec acolo, undeva…dar niciodată nu mi-a fost dat să fiu aproape de un caz.
Mi s-a întâmplat însă astăzi (26 martie – n.r.) la întoarcerea acasă, într-o după amiază normală, când obosit omul abia așteaptă să se așeze măcar pentru cinci minute pe o sofa sau având gândurile direct în frigider. Nu, nu mi-a fost dat să-mi văd sofa imediat și nici să ajung cu realitatea în frigider.
Totul a pornit de la ieșirea din pasajul U-Bahn-ului, când nu ni s-a dat voie să ieșim la lumină. Nici pe-acolo, nici pe dincolo. Polițistul își făcea datoria, nici nu știu de unde avea atâta calm să explice fiecărui trecător că zona este periculoasă. Undeva, pe stradă, posibil pe un acoperiș, se afla un om înarmat.
Prima dată când omul aude, e tentat să zâmbească. Prea vine din altă dimensiune, dimensiune cu care noi, aici, nu suntem obișnuiți. Dar după câteva secunde, realizează că e serios și când simte și neliniște, deja încep să apară și mai multe întrebări.
„Dar eu vreau să merg acasă, cât mai durează?” se aude vocea unei doamne în vârstă… „dar eu am o programare urgentă” se aude o altă voce… „eu vreau acasă la mama” spune neliniștit un puști cu ochii mari tintiti spre prietenul său nu cu mult mai mare. „Eu am fost să iau o pizza și mă așteaptă fetița cu ea acasă”, apare dintr-un colț o femeie cu cartonul aburind în brațe.
Nu, nu se poate. Nimeni nu are informații clare, ordinul este dat polițistului prin căști. Mă întorc spre alt U-bahn și mă gândesc să merg o stație mai departe, poate dacă ocolesc… Zis și făcut. Dar finalul nu se arată cu mai multă izbândă. Aici mă confrunt cu toată priveliștea îngăduită de îngrădirea cu folie în culori de mărțișor, acum în zi de final de martie cu soare cu dinți.
Revirul câtorva străzi din jurul casei mele era blocat de zeci de polițiști, mașini, oameni de presă, mototociclete și tot felul de dubițe, sub atenția zbârnâitoare a unui elicopter ce stăruie într-un punct pe cer deja de ore, nemișcat ca o un balon cu heliu sub forma unei libelule gigant. Nu, nu se poate.
În intersecție, circulația este redirijată, nimeni nu trece strada oricum, polițiști tineri înarmați -fete și băieți, umăr la umăr baricadează strada principală și îți arată pe unde să mergi, o liniște apăsătoare și ciudată se simte în aerul zgâlțâit în continuare de elicopter, de îngrămădeală de mașini care sunt nevoite să vireze iritat. Nu pot face nimic. Orice încercare e zadarnică, oboseala se accentuează și rucsacul începe să-mi apese umerii din ce în ce mai greu. O ultimă manevră, mai ocolesc spre deal câteva străzi, încerc să le vin în spate, pe strada îngustă care mă apropie de țel. Mitraliera de la pieptul polițistului mă face să nu mă bucur deloc.
Am o altă perspectivă a situației, aș putea să îmi scot legitimația de presă și să mă apropii, asemenea altor jurnaliști, de ceea ce văd eu a se arăta ca nucleu de observare și coordonare. Apar mașini din care coboară mascați. Trupa de comando, oameni înarmați ca în filme, dacă nu aș fi așa obosită…nerăbdarea, oboseala…curiozitatea…fac însă un pas înapoi. Bastonul mă împiedică, îmi este frig, foame și nu am chef acum de aventuri…deși…
Apare încă o mașină, mascați se preling în jos pe strada pe care presupun eu că ar fi fost văzut cel ce instaurase atâta panică în cartier. Trece o oră, lângă mine rândurile celor ce vor să ajungă acasă sau sunt cu treburi, se îngroașă. Un tip înalt cu accent de american, îl întreabă pe polițistul înarmat dacă există și vreun blocaj pentru semnalul de mobil, căci el încearcă deja în disperare să-și contacteze familia care se află într-una din clădirile vizate. Nu, totul ar trebui să funcționeze.
Bărbatul se agită, încearcă să își păstreze însă calmul. Un bătrân iese la balcon, în plină stradă, și își îndreaptă capul cu atenția spre jurnaliștii care tocmai fac cerc în jurul unui polițist cu vestă fosforescentă, polițist ce pare a fi un șef și care râde și spune ceva, jurnaliștii iau notițe, înregistrează, fotografiază…dar mai mult nu se întâmplă.
Îmi pierd răbdarea, nu mai pot sta și o iau ușor înapoi, caut o cafenea, ceva , undeva unde mă pot așeza și bea ceva fierbinte. Intru într-un restaurant chinezesc, comand o supă. E caldă și bună, îmi este teamă să nu răcesc. Prin fereastră văd lumea agitându-se…apoi dintr-o dată văd oameni circulând. Probabil au așteptat să îmi termin supa. Îmi iau ruccsacul și pornesc la drum, în sfârșit, spre casă. Interesant este însă că, pentru siguranța populației, a fost blocată o întreagă zonă, nu numai o stradă.
Povestea a început pe la ora 15.45 în cartierul Bohnenviertel, Stuttgart, când o femeie a alertat poliția, spunând că un bărbat înarmat se află pe una din clădirile vecine și țintește.
Prezenți în zona Charlottenplatz au fost în după amiaza zilei de joi, 26.03.2015, în jur de 250 forțe de ordine, precum și 200 de polițiști, pompieri și lucrători ai Crucii Roșii Germane. Două ore elicopterul a fost pe poziție de veghe asupra clădirii evacuate. Trupa de comando specială din Göppingen a fost cea care și-a pus la dispoziție serviciile. În urma a două ore de suspans, suspectul a fost arestat. Este vorba de un tânăr de 20 de ani, care s-a predat. Spre seară poliția a găsit și arma care s-a dovedit a fi una cu aer comprimat care poate fi procurată în comerț. Nu au existat răniți.
Anamaria Daiana Matieș, Stuttgart