Sari la conținut

„Nici aici, în Germania, nu este totul roz, medicii nu sunt, nepărat, mai buni profesioniști, dar niciunul nu-și permite să ceară bani pacienților”

12/12/2019 12:08 - ACTUALIZAT 12/12/2019 12:09

Predând cursuri de limba germană, am întâlnit în ultimii ani medici specialiști sau rezidenți care învățau limba germană pentru a pleca din țară. Cu o parte din ei țin legătura și acum, scrie Cosmin Neidoni într-un articol publicat pe site-ul Republica.

Unul dintre medicii despre care vă vorbesc, devenit între timp un chirurg apreciat la o clinică în Germania, a plecat din Timișoara în urma cu 10 ani, dar este mereu preocupat de tot ce se întâmplă în țară. Cred că majoritatea celor plecați sunt încă atenți la realitatea romanească, deși nu mai sunt în mod direct afectați. Când sunt proteste în țară, mă sună și îmi spune că este sufletește alături de cei care ies în stradă. Îl simt preocupat, îmi spunea la un moment dat că dacă ar avea la ce să pună umărul s-ar întoarce în țară.

Odată, vorbind cu el, mi-a spus: „Să știi că nu am plecat pentru a aduna mulți bani, pentru a face avere, am plecat pentru că nu am știut să mă comport într-un mediu în care mita este o experiență zilnică. Să știi că pentru medicii care nu și-au frânt coloana vertebrală a primi bani în plic de la pacienți este o umilință, este un act degradant. Cum să ai sufletul să primești bani de la oameni bolnavi si necăjiți? Eu nu pot face asta și am ales să plec! Pentru mine performanța medicală autentică presupune și performanță umană. În medicină, dacă nu știi să rămâi om, să ai suflet, oricât ai fi de bun, tehnic vorbind, nu ești întreg. Empatia și respectul față de fragilitatea și nevoile aproapelui sunt în medicină chestiuni vitale. Pacienții din România, când intră în spital, au nevoie disperată de o vorbă bună. Când gasesc medici umani, au sentimentul că l-au prins pe Dumnezeu de picior, se minunează. Pacienții români nu au doar stresul propriei boli, a temerii că nu se vor vindeca, mai au și stresul de a fi preocupați cui și cât să ofere, de la asistentă, până la anestezistă și la medicul profesor. În loc să se liniștească, ei trăiesc într-o continuă stare de alertă și neliniște. Oare am dat suficient? Am dat cui trebuie? Dacă ma lasă de izbeliște?”

„Vezi, îmi spune medicul, asta e atmosfera de spital. Ca pacient, ești mereu nelinștit, iar ca medic în România, dacă nu ai psihologie de lup siberian, daca nu te loghezi la sistemul șpăgilor, trăiești cu banii mereu numărați. Un medic se formeză investind în sine pe termen lung, învățând pe rupte. Maturitatea profesională, mai ales când ești chirurg, o atingi abia pe la 50 de ani. Nu este ușor deloc, procesul de formare este foarte lung, sau mai bine spus el se încheie cu adevărat abia la ultima spovedanie.”

Îl ascult uluit, deși stiu că are, din păcate, dreptate!

– Vrei să îți spun cum este în Germania?

„Nici aici nu este totul roz, medicii nu sunt, neparat, mai buni profesioniști, dar niciunul nu-și permite să ceară bani pacienților. Muncesc de îmi sar capacele, ajung uneori la epuizare, dar nu sunt umilit nici de pacienți și nici de sistem. Și aici se moare, dar mori când Dumnezeu nu îți mai dă zile, se moare demn, se moare, ca să zic așa, pe muzică de Bach. În România poți muri cu zile, iar dacă nu cunoști pe nimeni, daca ești cu bani puțini și fără pile, mori umilit ca un câine. Știi ce este și mai grav? Că dacă mă întrebi pe mine, nu prea văd o îmbunătățire a sistemului pentru cel puțin 10 ani de acum înainte. Măsurile bune, chiar dacă s-ar lua imediat, au nevoie de timp pentru a-și produce efectele. E trist, să nu ne facem iluzii.”

Mai sunt, într-un sistem atât de bolnav, cum este cel medical, și oaze de normalitate, insule de lumină, medici profesioniști și umani, dar sunt atât de puțini, încât te minunezi când îi intâlnești și nu au, spre nenorocul nostru, puterea de schimba, doar ei, atât de puțini, ceva ce trebuie schimbat și resetat radical. Suntem la mila lui Dumnezeu: în medicină, în agricultură și în școli.

Dată fiind această realitate sumbră, dacă nu pentru mine, atunci pentru copiii mei, am datoria de a ieși în stradă pentru a protesta. Altfel nu pot aștepta nimic bun nici peste alți 30 de ani.