in

Michael Ionesco, director de galerie de artă în München, sosit în Germania în 1979: «Nemții se uitau atunci la români ca la extratereştri»

A ajuns în Germania pe vremea când românii erau nişte «prezenţe exotice», s-a specializat în Inginerie, deşi era pasionat de matematică, şi apoi şi-a construit o carieră în jurul artei, fiind directorul sectorului operativ al Galeriei Tanit München. Este vorba despre Michael Ionesco, fiul Luciei Roic şi al lui Nicolae Ionescu Dodo, prim-solişti ai Generaţiei de Aur a Teatrului de Stat de Operetă.

De ce aţi ales să plecaţi din România şi cu ce vă ocupaţi în ţară la momentul emigrării?

Sunt născut în noiembrie 1956, în Bucureşti, în raionul Stalin. L-am întrebat pe Andrei, un bun prieten, născut tot în 1956: Andrei eşti născut şi tu în raionul Stalin? Nu, în raionul Lenin, mi-a răspuns el, râzând. Comunismul a fost îngrozitor, nu există nimic bun de lăudat. În plus, cam din 1975, Ceauşescu o luase complet razna. În 1979, când am plecat, România era în delir… Eram student la Politehnică, în Bucureşti, apoi am studiat la Technische Universität München.

Michael Ionesco

Cum au fost primii ani în Germania?

Am ajuns, cum s-ar spune, în München colţ pe dreapta, nu cunoşteam pe nimeni, a fost un coşmar. Din fericire am fâcut şcoala germană la Bucureşti, deci limba nu a fost problemă. În rest nimic nu a fost uşor, eram ca pe lună. Eram foarte puţini români la vremea aceea, germanii se uitau la noi ca la extratereştri, cu antene pe cap şi cu lanternă pe frunte. Femeile îmi spuneau: Michael, te iubesc, eşti aşa de exotic! Bine că îi iubesc nemţii astăzi pe sirieni şi pe afgani (râde).

Nemţoaicele vă găseau exotic, dar dumneavoastră cum le vedeaţi pe ele? Sunt la fel de calculate în dragoste ca în viaţa de zi cu zi? Până la urmă nu a reuşit niciuna să vă cucerească, v-aţi căsătorit cu o elveţiancă…

Ce să spun despre germani? Sunt ALTFEL. Şi ei, şi ele. Adaptarea a fost extrem de dificilă. Din fericire, în mediul artistic, în care lucrez, cunoşti oameni foarte interesanţi şi inteligenţi. În dragoste nimeni nu poate fi calculat, nici măcar nemţii. Dacă eşti îndrăgostit şi ţi-a luat Dumnezeu minţile, s-au dus toate calculele grămadă. Véronique (soţia) este elveţiancă din partea franceză, deci jumătate din familia mea este în Elveţia, unde probabil o să trăiesc la pensie.

Cum aţi ajuns să vă ocupaţi de artă, cu o diplomă de inginer în buzunar? Mai ales în Germania, ţara inginerilor…

Am copilărit în teatru, părinţii mei, Lucia Roic şi Nicolae Ionescu Dodo, au fost prim-solişti la Teatrul de Stat de Operetă (mama încă trăieşte, are 92 de ani). Am studiat, în semn de protest, Electronică şi Energetică, am fost profesor privat de matematică şi fizică, ca să ajung mai apoi, la vârsta de 30 de ani, să lucrez la Galeria Tanit, deci să mă întorc în artă. Am intrat la Politehnică pentru că era la modă pe vremea aceea. De fapt, vroiam să studiez matematică, dar Ceauşescu desfiinţase Institutul de Matematică din cauza lui Zoe, o poveste destul de stranie… Să fiu inginer, nu m-a interesat deloc.

 

Care este profilul galeriei şi care sunt atribuţiile dumneavoastră?

Galeria Tanit a fost fondată de Naila Kettaneh (München-Beirut) în 1972, eu am venit la Tanit în 1987, aşadar 31 de ani în care am colaborat cam la 250 de expoziţii şi am participat la 150 de Târguri de Artă (Basel, Paris, Köln, Londra, Berlin, Frankfurt, Madrid, Bologna, Bruxelles etc.). Din 2006 există şi branşa Galerie Tanit Beirut. Galeria a fost specializată în minimal art, artă conceptuală şi Arte Povera, actual susţinem poziţii mai tinere. Eu sunt directorul sectorului operativ Tanit München.

Cel mai valoros exponat din istoria Galeriei Tanit?

Preţurile de vânzare actuale sunt între 5.000 şi 500.000 euro. Ne-au trecut prin mână opere de Gerhard Richter, Sigmar Polke, Jeff Koons, Donald Judd, Dan Flavin, Sol LeWitt, Brice Marden, Agnes Martin, Andy Warhol, Carl Andre, Christopher Wool, Michelangelo Pistoletto, Giovanni Anselmo, Rosemarie Trockel, nume care costă astăzi 5 milioane, 10 milioane, 20 de milioane de euro etc. Dacă ar fi să fac un bilanţ, ajung la sume direct astronomice. Publicul nostru colecţionar este internaţional, nu pot vorbi numai despre germani.

Cât de des mai mergeţi în ţară şi cum vi se pare Bucureştiul de acum, aţi mai putea trăi acolo? Dar piaţa de artă din România?

Sunt unul dintre bucureştenii clasici, crescut în centru, în Piaţa Palatului, copilăria am petrecut-o în parcul Cişmigiu şi tinereţea – la Athénee Palace.

În primul rând, Ceauşescu a făcut Bucurestiul praf şi pulbere, l-a distrus, nu mai pot să trăiesc într-un oraş amputat de un dement. Sunt la Bucureşti cam o dată pe an, s-a schimbat totul foarte mult, dar nu vreau să fac politică şi să vorbesc de judeţul Teleorman. Şi nici nu vreau să idealizez un Bucureşti care nu mai există. În România există acum o scenă de artă foarte interesantă, însă din păcate, fiind plecat de aproape 40 de ani, nu am avut cum să întreţin contactul.

Aţi regretat vreodată că aţi plecat, cum v-a schimbat această experienţă a emigrării? Dacă aţi putea sta de vorbă cu Mihai Ionescu de atunci, ce i-aţi spune?

Politic, nu am regretat niciodată că am plecat. În plus, Occidentul îţi oferă o cu totul altă deschidere intelectuală, ai alt acces cultural. Vorbesc română, germană, franceză, engleză, italiană, am colegi de breaslă şi colecţionari din toată lumea, de la Beirut la New York, Stockholm, Los Angeles, Roma, Paris, Londra, Zürich, Basel etc. Emigrarea este o experienţă fundamentală, care îţi schimbă definitiv viaţa, că vrei ori nu vrei. Altă ţară, altă mentalitate. Trebuie să spun că experienţa germană a fost foarte importantă pentru mine, am învăţat foarte mult şi am devenit de o punctualitate şi organizare uluitoare. Mihai Ionescu de atunci trebuia să plece cu orice preţ, nu puteam fi oprit decât dacă mă împuşcau.

upă 40 de ani de Germania, mai există ceva care vă enervează în această ţară?

Nu-mi place vremea, care este cum este, şi nici sincronizarea filmelor, care mă scoate din minţi!

Un sfat pentru românii care iau acum calea Germaniei?

Staţi, fraţilor, acasă! Nu umblaţi după cai verzi pe pereţi, România este o ţară minunată. Pe scurt, sunt român şi tot român o să mor.

Mihaela Zamfirache

Româncă talentată, a vrăjit lumea artistică berlineză cu picturile ei: «Berlin înseamnă pentru mine acasă»

Soprană română, succes răsunător la Academia de Arte din Berlin: «A fost o decizie foarte grea de a pleca din țară»

 

Înscrie-te pe pagina noastră de Facebook: ZIARUL ROMÂNESC GERMANIA

Orașele germane pot interzice imediat circulația mașinilor diesel vechi

Germania: Amenzi pentru părinții care își iau copiii de la școală înainte de începerea oficială a vacanțelor