Sari la conținut

Experiență neplăcută la Ambasada României la Berlin: „Nu au o rampă pentru cărucioare pentru copii și persoane cu handicap”

14/09/2020 09:44 - ACTUALIZAT 16/11/2020 11:40

Am primit la redacție o scrisoare în care un român stabilit în Germania descrie experiența sa, nu foarte plăcută, la secția consulară a Ambasadei României din Berlin din Dorotheenstrasse 62 – 66.

Bogdan-Ionuț Rusu, 33 de ani, în Germania de 6 ani, scoate în evidență faptul că la sediul secției consulare nu există o rampă pentru cărucioare, cei care le folosesc fiind nevoiți să se cațere pe o porțiune de trepte abrupte.

Nu cred că în Germania este vreo stradă, instituție sau chiar și în mediul privat, o clădire în care să nu aibă acces cei cu cărucioare pentru handicap sau pentru copii”, spune interlocutorul nostru.

În aceeași scrisoare este descrisă și o situație birocratică neplăcută, creată din vina unei funcționare din România, dar ale cărei efecte se resimt și astăzi.

”Bună ziua! Mă numesc Bogdan-Ionuț Rusu, 33 ani, locuiesc în Germania de aproximativ. 6 ani.

Nu sunt o o fire cârcotașă sau cu rele intenții, însă am avut cu puțin timp în urmă o experiența destul de neplăcuta: la ambasada României la Berlin. Fiind un oraș frumos am decis împreună cu soția să îl și vizităm și să stăm o noapte și două zile acolo. Ne-am cazat la un hotel, urmând ca dimineața să mergem la ambasadă pentru a depune actele necesare eliberării unui titlu de călătorie fiicei noastre.

Repet, nu căutam și nici nu ne așteptăm să găsim Raiul acolo, însă găsesc lipsit de respect și bun simţ ca Ambasada României la Berlin, camera de depuneri-eliberări acte de călătorie, de stare civilă sau notariale să nu aibă o rampă pentru cărucioarele pentru copii.

Eram acolo în jur de 8 familii cu copii mici, toți cu cărucioare pentru copii… pe care le-am urcat în spate pe cele 3 trepte ca apoi să stăm toți la rând. Nu vreau să accentuez că nimeni nu prea știa la ce rând să stea, când urma să ajungă și el la ghișeu și pentru ce. Cu chiu cu vai… într-o căldură aproape insuportabilă, cu în jur de 12 copii și părinții lor, am ajuns și eu la rând.

Nu o învinuiesc pe doamna de acolo, însă nu pot trece prea ușor peste faptul că după părerea dumneaei eu sunt vinovat ca pe certificatul de căsătorie soția are cratima între cele două nume de familie și pe buletin nu. Cum de am putut eu ridica un act dacă știam că nu e corect?

Adevărul este că la primăria de domiciliu, în România, am primit certificatul de căsătorie fără cratimă între numele de familie. Cu el am mers pentru a primi buletinul nou cu numele de familie nou (doar soția mea și-a păstrat și numele de fată) după eliberarea buletinului, având din nou treabă la primărie, doamna de la starea civilă s-a autosesizat că este lege în România: este obligatorie cratima între două nume, egal dacă de familie sau prenume. Și scoate dumneaei un pix negru și ne desenează o cratimă frumoasă pe certificatul de căsătorie. După ce toate celelalte acte au fost gata, respectiv buletinul. De râsul curcilor.

Când vreodată mă asculta pe mine doamnă de la ambasadă? Nu este timp de așa ceva, pentru ea fiind clar: eu vinovat că am ridicat un act care nu era corect. Regula românească nr. 1… mortul este mereu vinovat. Și ca în cărțile lui Caragiale… distinsa doamna aşează pe o hârtie niște rânduri ale răspunsurilor mele în legătura cu cererea mea. Ajungând în cele din urmă și la numele fetiței. Având toate actele în faţă, dumneaei a crezut de cuviință să mă mai întreb odată numele fetiței apoi ea a repetat ce a scris: “da, deci pe 31 plecați în țara, Adriana-Maria Rusu e numele fetei… ș.a.m.d)

Ariana-Maria este corect. Poate oboseala poate muncă prea istovitoare a făcut-o pe distinsa doamna să greșească. Urmând ca la următorul ghișeu tot eu să fiu vinovat. În fine, totul a ieșit bine. Totul s-a terminat cu bine.

Concluzia:

Ar fi frumos și normal ca într-o instituție ca Ambasadă României la Berlin să putem intra și noi cu copiii că oamenii normali… pe o rampă pentru cărucioare.

Mă întreb: un om cu handicap, cum intra?

Nu cred că în Germania este vreo stradă, instituție sau chiar și în mediul privat, o clădire în care să nu aibă acces cei cu cărucioare pt handicap sau pentru copii.”

Bogdan Rusu