lebaraz

lebaraz


Și-a deschis propria școală de balet la Flensburg: «Am realizat că am părăsit România când am ajuns în Hamburg. Și am început să plâng…»

O româncă, printre cele mai apreciate profesoare de balet din Flensburg: „Dragostea pentru această limbă şi naţie a venit foarte târziu”

 Alexandra Paşcu era o tânără în pragul majoratului atunci când şi-a luat la revedere de la copilărie, de la oamenii dragi şi de la oraşul natal, Bistriţa, pentru a-și urma destinul care, printr-un contract semnat după absolvirea liceului, avea s-o lege definitiv de Germania. Țara în care locuiește, iubește, dansează și predă baletul, dar care, deși i-a oferit tot ce și-a dorit, nu a reușit să o facă să-și uite patria și să o iubească doar pe ea.

A început să studieze baletul destul de târziu, la vârsta de 12 ani, după ce bunica sa, fostă balerină la rându-i, a surprins-o dansând în faţa televizorului, pe muzica lui Michael Jackson. Decizia părinţilor de a o înscrie la o şcoală de balet i s-a părut cel puţin bizară, având în vedere că nu simţea niciun fel de chemare pentru dansul clasic, dar timpul i-a demonstrat contrariul.

Trebuie să recunosc că până la vârsta de 12 ani nu am avut vreo atracţie faţă de balet. Era pentru mine o artă aproape necunoscută şi chiar neinteresantă. În perioada respectivă eram (şi încă sunt) un fan al lui Michael Jackson, deci îmi plăcea dansul în orice formă, dar nu baletul. Bunica mea, fostă balerină, care studiase la Leningrad, a observat talentul meu. Apoi, într-una din zile, mama mi-a spus că voi da un examen pentru balet. Eram foarte derutată de decizia lor, având în vedere că semănam mai mult cu un băieţandru decât cu o fetiţă cu două codiţe şi cu o conduită ireproşabilă. Eram zburdalnică de felul meu, cu prea multă energie şi cu multe prostii în cap”, îşi aminteşte Alexandra.

Pofta vine dansând…

Ajunsă în cele din urmă la Liceul de Coregrafie şi Artă Dramatică „Octavian Stroia” din Cluj-Napoca, Alexandra a fost fascinată de formele, până atunci nebănuite, pe care le putea lua corpul în timpul dansului şi a început să-şi ia în serios rolul de balerină.

„Lecţiile de balet erau foarte grele, având în vedere că nu aveam deschidere. Observând acum, din prisma actualei mele vârste, ele erau perfecte. Ceea ce m-a uimit însă la început au fost practica şi teoria. Eram fascinată de capacitatea corpului de a se schimba de pe o zi pe alta. Aveam impresia că e ca o sete nepotolită. Şcoala a fost o perioadă minunată. Am avut nişte profesori extraordinari, nu numai de balet, ci şi la alte discipline, care au ştiut să ne fie şi mamă, şi tată. Până în ziua de azi am un mare respect faţă de ei”.

La 17 ani – prim-balerină a Teatrului de Stat din Flensburg

Prestaţia impecabilă de la audiţia din ziua absolvirii liceului a fost definitorie pentru destinul artistic al Alexandrei. Prezentă la audiţie, balerina Stella Korljan i-a oferit româncei un contract de prim-balerină la Teatrul de Stat din Flensburg, în landul Schleswig-Holstein.

„Ziua audiţiei trebuie să fi fost, dacă îmi aduc bine aminte, 1 decembrie 1999. Veniseră elevi din Bucureşti, dar şi dansatori din teatrul clujean. Când am intrat în sală, eram foarte mulţi. Ceea ce pot spune este că, după ce am terminat antrenamentul, doamna Korljan a început să ne arate coregrafia. În acel moment îmi venise în cap ideea de a-i studia felul cum interpretează mişcările şi să le leg de diferite ipostaze şi evenimente din viaţa mea. Atunci cred că am început a gândi ca un artist şi nu ca un tehnician. Seara, după ore de repetiţii, ne-a spus cine a primit un contract. Era ora 20:00 şi am sunat-o pe bunica din biroul doamnei Pamula, ea era pe atunci directoarea şcolii”.

Fidelă scenei pe care a debutat

Aşa cum era de aşteptat, despărţirea de părinţi şi de ţară nu putea fi uşoară pentru o adolescentă aflată în pragul majoratului, însă apropierea sufletească de alţi străini ajunşi în Germania a ajutat-o să meargă înainte ori de câte ori a vrut să renunţe.

„Am realizat că am părăsit România, pe mami şi tati, familia, şcoala, totul în momentul în care am ajuns în Hamburg. Vremea era teribilă, ploua în ropote, cerul era înnorat şi am început să plâng. Am plâns întruna, până am ajuns în Flensburg, iar în primii doi ani mi-am dorit să revin acasă. O sunam pe mama de multe ori că vreau să mă întorc, dar ceva mă reţinea totuşi. Nu vorbesc de bani sau alte facilităţi, căci m-a interesat întotdeauna arta şi nu statutul economic. Am avut probleme cu limba germană, nu găseam nicio conexiune sufletească cu ea. Fiind o iubitoare de franceză, germana mi se părea foarte rece.

Totuşi, după opt luni, observând că oamenii nu prea vorbesc engleză, franceză sau alte limbi pe care le înţelegeam, am început să o învăţ singură, cumpărându-mi un ziar şi traducând cuvintele din acesta. Dragostea pentru această limbă şi naţie a venit foarte târziu, după ani de zile, dar ceea ce m-a ajutat a fost doar asta: eu, ziarul, dicţionarul, mai apoi cărţile şi, cel mai important, străinii, care mi-au alinat dorul de casă. În special naţia armeană, oameni care m-au luat încă de la început sub protecţia lor.

Scena pe care am iubit-o şi căreia i-am rămas fidelă pe parcursul atâtor ani a fost aceasta din Flensburg. Am fost la multe audiţii şi multe contracte nu le-am acceptat deoarece nu am vrut să părăsesc acest oraş. El îmi aduce aminte de Bistriţa, chiar dacă nu au nimic în comun. Încă dansez pe scena teatrului din Flensburg, atunci când sunt invitată”.

Din 2010 predă la propria şcoală de balet

Alături de alţi doi balerini profesionişti, le îndrumă paşii micuţilor care visează să le calce cândva pe urme.

„Deschiderea propriei şcoli de balet a fost o decizie pe care am luat-o în 2010. Începusem să predau din 2006, concomitent cu serviciul meu de la teatru, la o şcoală de amatori, şi trebuie să recunosc că am fost foarte mult influenţată de faptul că eu am început târziu cu baletul. Dragostea pe care am văzut-o în elevii mei, visurile lor, dorinţa neîmplinită de a deveni balerin profesionist, din diferite motive…

În momentul de faţă lucrez cu un profesor bulgar şi o profesoară din Germania. Acum, în vacanţă, am invitat pentru o săptămână un profesor rus, cu studiile terminate la Vaganova. Părinţii care îşi aduc copiii la balet ar trebui să susţină doar un lucru: dragostea copilului pentru această artă. Îndiferent că un copil are sau nu calităţile fizice necesare pentru balet, acea proporţie perfectă pentru dansul clasic, dragostea lui îl va duce mai departe. Este ceea ce numesc eu adevăratul talent al unui dansator. Căci a repeta continuu aceleaşi mişcări, a pleca peste hotare, a renunţa conştient la multe lucruri, a învăţa să te integrezi într-un nou mediu şi multe altele vin numai din această dragoste. Le spun mereu elevilor mei că nu exită «nu pot», ci doar «încă nu reuşesc». Baletul este cea mai bună educaţie pe care un copil o poate primi, căci el include tot ceea ce este necesar pentru viaţă: perseverenţă, disciplină, toleranţă faţă de tine însuţi şi faţă de alţii”.

Cu sufletul la România

Alexandra şi-ar putea împărţi vârsta în două jumătăţi perfecte, dacă ar fi să calculeze anii petrecuţi în România şi cei trăiţi în Germania, aşa că am întrebat-o ce mai înseamnă pentru ea România, convinsă fiind că ţara adoptivă este acum „acasă“.

Ar fi o neruşinare din partea mea să spun că Germania e «acasă», căci ar însemna să-mi uit cei 18 ani trăiţi în România. Ar însemna să uit de tot ce această ţară mi-a dat, m-a învăţat şi m-a făcut. Adică ceea ce sunt astăzi. România e trecutul meu, Germania e prezentul, dar viitorul va însemna întotdeuna ambele ţări. De aceea pe tricoul meu de fotbal stă scris: Romland.

Predau baletul şi în România, în vacanţe, benevol. Dacă nu ar fi fost baletul, aş fi vrut să studiez criminalistică. Să studiez profilul criminalului era dorinţa mea de mic copil şi de aceea sunt atât de legată de psihologie şi, da, într-un sens foarte îndepărtat, de anatomie. Una dintre plăcerile mele, pe lângă, a învăţa limba rusă, este să citesc cărţi de psihologie sau de anatomie. Şi să am, în fiecare marţi, discuţii cu psihoterapeutul meu”.

Mihaela Zamfirache

Are 16 ani, studiază baletul la Dresda și cucerește scenele internaționale: «Am înfipt steagul României pe harta lumii»

Românul Remus Șucheană, confirmat în postul de director al Teatrului de Balet din Düsseldorf și Duisburg