În anul 2007, România devenea stat membru al Uniunii Europene, asumându-și standarde clare privind protecția proprietății, libertatea investițiilor și funcționarea statului de drept. În același an, o companie cu capital islandez, a achiziționat un teren în București pentru un proiect imobiliar, convinsă că va beneficia de aceleași garanții juridice ca în orice alt stat european. La scurt timp după achiziție, aceste garanții au fost golite de conținut. Fără nicio notificare prealabilă, terenul a fost reclasificat urbanistic ca „spațiu verde public”, ceea ce a blocat orice posibilitate de utilizare, construire sau valorificare economică. Proprietarul nu a fost despăgubit, iar statul nu a inițiat nicio procedură de expropriere, deși folosința bunului a fost complet restrânsă. Să nu ne mirăm că fug investitorii onești de România. Iată o poveste care ar trebui să îngrijoreze pe toată lumea, români și străini, investitori și autorități deopotrivă.
Lovitura neașteptată
În 2007, același an în care România a aderat oficial la UE, investitorii companiei MIMIR Development SRL au cumpărat un teren în București. Aderarea la UE trebuia să marcheze începutul unei noi ere – a statului de drept, a transparenței și a protecției investitorilor în conformitate cu principiile europene comune. Înainte de a afla despre schimbarea situației juridice a terenului, investitorii angajaseră deja arhitecți care realizaseră primele schițe, prezentate ulterior autorităților locale.
După cumpărarea terenului, realitatea s-a dovedit complet diferită. La scurt timp, fără nicio înștiințare prealabilă, terenul a fost reclasificat urbanistic, blocându-se posibilitatea de a fi utilizat, fără despăgubiri și fără explicații. Doar tăcere. A fost primul semn că regulile menite să garanteze dreptatea erau, de fapt, doar vorbe goale.
Citiți și: Familia Iohannis, executată silit de ANAF. Casa din centrul Sibiului trece la stat, fostul președinte a refuzat să o predea de bunăvoie
Investitorii au crezut că apartenența la Uniune garantează tratament echitabil, respectarea dreptului de proprietate și încrederea în sistemul juridic. Ei au considerat investiția lor o contribuție la o viziune a viitorului în care justiția nu este doar scrisă în legi, ci și aplicată în realitate.
„Am crezut că apartenența României la Uniunea Europeană ne va proteja, dar am descoperit că regulile au rămas doar simple vorbe.”
Un teren care nu poate fi nici folosit, nici apărat
Potrivit legislației române și reglementărilor Uniunii Europene, dreptul de proprietate este inviolabil. Dacă statul expropriază o proprietate privată pentru uz public, trebuie să o facă printr-o procedură formală, în conformitate cu Legea nr. 33/1994 și Legea nr. 255/2010, oferind despăgubiri echitabile.
Această obligație nu este doar națională – este un principiu european. Articolul 17 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene prevede că nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică, conform legii și cu o despăgubire echitabilă. Articolele 63–65 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene (TFUE) garantează, de asemenea, libera circulație a capitalului și interzic discriminarea împotriva investitorilor străini.
În cazul companiei MIMIR, niciuna dintre aceste obligații nu a fost respectată. Terenul a fost practic scos din circuitul economic fără nicio despăgubire. Pe hârtie, proprietatea rămâne privată, însă proprietarii nu pot construi, nu pot vinde și nu pot folosi terenul – fiind totodată obligați să plătească impozite și să-l întrețină. Terenul nu poate fi apărat împotriva terțelor persoane deoarece trebuie lăsat accesul liber pe acesta la dispoziția publicului.
„Avem un teren pe care nu îl putem folosi”, spun investitorii. „Am crezut că apartenența României la Uniunea Europeană ne va proteja, dar am descoperit că regulile au rămas doar simple vorbe.”
Citiți și: Scandal cu vicepremierul care vine din diaspora: prins că a dat mită ani de zile la ANAF, nu vrea să demisioneze
Legi care se contrazic – și un vid juridic
În 2007, Guvernul României a emis Ordonanța de Urgență nr. 114/2007, care impunea dreptul fiecărui cetățean accesul la 26 de metri pătrați de spațiu verde. Scopul era nobil – îmbunătățirea calității aerului și a mediului urban – dar aplicarea sa a devenit profund nedreaptă.
Pentru a respecta regula, autoritățile locale au rezervat terenuri private fără expropriere formală sau despăgubire. În același timp, Legea nr. 24/2007 stipulează clar că o proprietate privată nu poate fi declarată zonă verde decât după expropriere legală.
Aceste două legi, ambele adoptate cu intenții bune, se contrazic și au creat un vid juridic pe care nimeni nu și-l asumă. Rezultatul este o formă de paralizie legală în care autoritățile locale preferă tăcerea în locul acțiunii – contrar articolului 18 din TFUE, care interzice discriminarea pe baza naționalității în cadrul Uniunii.
Citiți și: Ursula von der Leyen îi face ode lui Iohannis: „Suntem atât de mândri de el pentru cum a condus România”
Când tăcerea devine abuz de putere
De ani de zile, investitorii au trimis petiții, cereri și plângeri către autoritățile municipale și naționale – fără niciun răspuns. Tăcerea a devenit o politică.
Ei spun că această tăcere nu este doar o dovadă de ineficiență, ci un abuz sistemic de putere. Atunci când un stat permite unui caz să se prelungească ani de zile fără acțiune, încalcă principiile fundamentale ale Uniunii Europene și ale Convenției Europene a Drepturilor Omului.
În tot acest timp, investitorii au fost lipsiți de control asupra proprietății lor și au fost supuși hărțuirii, intimidărilor și unor multiple ilegalități. „Este o poveste prea lungă pentru a fi spusă aici”, afirmă ei, „dar ceea ce am trăit arată cât de adânc este înrădăcinat acest abuz.”
Conform Protocolului 1, Articolul 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Articolului 17 din Carta Drepturilor Fundamentale a UE, autoritățile sunt obligate să garanteze dreptul fiecărei persoane la folosința pașnică a proprietății sale. Deși România este stat membru al Uniunii Europene, raportat la obligațiile asumate, cazul a fost lăsat să treneze. Abuzul sistemic de autoritate și slăbiciunile administrative au subminat încrederea publicului, în timp ce responsabilitatea și transparența au fost înlocuite de birocrație și pasivitate.
Cetățenii români înșiși sunt tot mai obosiți de acest sistem. În ultimii ani, mii de oameni și-au exprimat nemulțumirea și au cerut reforme, dar, în ciuda protestelor, schimbarea vine greu. Empatizăm cu cei care trebuie să trăiască în astfel de condiții – într-o țară unde dreptatea pare încă să caute vocea sa deplină.
Dreptatea în așteptare
Municipiului București nu a actualizat planul urbanistic general de aproape două decenii, încălcând Legea nr. 350/2001, care prevede revizuirea sa o dată la cinci până la zece ani. Această inacțiune nu doar că a lipsit compania MIMIR Development de dreptul său de proprietate, dar a afectat și încrederea investitorilor străini în România ca stat membru al UE.
Investitorii continuă să își caute dreptatea pe toate căile legale disponibile. Ei sunt implicați în mai multe procese în instanțele române solicitând despăgubiri iar autorităților române corectarea deciziilor de urbanism, și pregătesc un dosar pentru Curtea de Justiție a Uniunii Europene. Argumentele lor se bazează pe articolul 17 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, care garantează că „nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică, în condițiile prevăzute de lege, și cu o despăgubire echitabilă într-un termen rezonabil”.
Guvernul Islandei urmărește cu atenție acest caz, întrucât el are legătură directă cu dezbaterea privind o posibilă aderare a Islandei la Uniunea Europeană. Cazul a fost prezentat politicienilor islandezi din toate partidele și ridică întrebări serioase despre cât de eficient protejează România legislația UE privind dreptul de proprietate – un pilon esențial al democrației și statului de drept.
Cazul MIMIR este un memento că dreptul de proprietate nu este doar un concept juridic, ci și un simbol al încrederii dintre stat și cetățenii săi.
Un simbol al unei probleme mai profunde
Povestea MIMIR nu este doar despre o companie, ci despre un sistem care promite mult și oferă puțin. În numele protecției mediului, autoritățile au blocat proprietăți private fără despăgubire, au subminat încrederea investitorilor și au încălcat principiile fundamentale ale Uniunii Europene – egalitatea, dreptatea și corectitudinea.
Terenul rămâne gol. Nu ca parc, nici ca proiect imobiliar – ci ca simbol al tăcerii care s-a transformat în nedreptate. Pentru investitori, el rămâne dovada vie că regulile Uniunii Europene, create să protejeze, pot deveni, în lipsa aplicării, simple cuvinte fără putere.