O dimineață oarecare de noiembrie, puțin mohorâtă, care lasă însă spre prânz și câteva raze printre norii gri. Eu, lângă telefon, așteptând.
Mi s-a făcut o invitație inedită, sunt pe picior de plecare și ochii pe ceas. Cuminte. Puțin nerăbdătoare, văzând cum minutarul curge. Puțin îngrijorată. Mi se comunică însă că acțiunea este sub control. Aștept…
Totul a început în prima zi de luni, după Turul l al Prezidențialelor 2019 când, înlocuind colegii de redacție (este vorba de o altă formă de voluntariat, aceea de redactori în cadrul Zig-Zag de România, redacție în limba română ce aparține de Freies Radio für Stuttgart (Radio Liber)), prinși în munca secțiilor de votare.
Îl rugasem pe Bogdan Dimitrescu (căruia îi țineam în acea zi locul) dacă are timp și posibilitate, să realizeze la secția din care făcea parte, câteva interviuri, să le dau drumul în emisiune.
El mi-a trimis materialul înregistrat pe WhatsApp: oameni care își manifestau bucuria, spunând că nu s-au așteptat la o așa bună organizare, la atâtea fețe zâmbitoare, exprimându-și pe rând sau în grup dorințele, speranțele.
Dintre toți însă, mi-a atras atenția un grup de șoferi despre care am înțeles că erau aduși de o persoană pe care eu chiar o cunoscusem cu mai mulți ani în urmă, cu ocazia unei alte inițiative de care m-am apropiat, o demonstrație organizată în centrul Stuttgartului, în urma grozăviei de la Clubul Colectiv.
La telefon apoi, lui Bogdan îi spuneam cât mă bucură ce a făcut și că neapărat trebuie să continue așa cum le spusese și lor, să realizeze o emisiune împreună, în studio.
Urma însă Turul ll, el era prins mai departe în munca de la secții. Subiectul mi se părea interesant, mă făcuse deja curioasă și, pentru că nu îmi dădea pace dar nu doream să îi iau subiectul de emisiune, i-am zis că voi încerca să scriu un articol.
În venele Europei
Prin urmare, m-am pus pe căutări. Am vrut să înțeleg. Totul se raporta numai la șoferii de tir. Știam că sunt mulți români plecați pe drumuri europene căci se câștiga dintotdeauna bine, nu mi-am închipuit niciodată însă că sunt atât de mulți. Sunt cu zecile de mii! Și sunt la volanele Venelor Europei.
Inițiative cu șoferi au mai fost și la alte alegeri. Șoferi voluntari care au încercat după puteri, ca persoane mai greu mobile să ajungă la secțiile de vot, pe atunci, mult, mult prea puține. Acum era însă altfel.
Ideea luase amploare cu ceva timp în urmă, pornită din Spania, de la o șoferiță cu inițiativă și suflet, Adriana Mureșan, care, înțelegând direct problemele, se hotărâse să miște lucrurile printr-un cont de Facebook, ajungându-se pas cu pas la o adevărată rețea europeană, cu peste 16.000 de membri.
Pe acest grup al șoferilor voluntari, unde ești primit numai după darea unui „test“, am găsit un adevărat furnicar.
Trei zile contul de Facebook al acestuia a fost încins la maxim. Dar încins
cu logică și așa am aflat că furnicarul avea propria organizare. Cu șoferi
voluntari pe teren, cu „dispeceri”, cu oameni de legătură, cu
cercetași.
Și, bineînțeles, cu șoferi care cereau ajutor. În toate, fără a se ignora
confidențialitatea datelor și regulamentul propriu strict, acceptat de toți
membrii grupului.
Au fost oameni care financiar s-au putut implica direct ca șoferi cu propria mașină, suportând și valoarea combustibilului, deloc neglijabilă, au fost alții care nu au putut asta dar, cine și-a dorit să ajute, a găsit o formă. Orice ajutor a fost binevenit.
„Saru-mâna, am ajuns”. De la Pforzheim veneau. Mașina era deja la capacitate, au profitat scurt până am coborât de o țigară și o gură de cafea. De-aici se pare că își iau cam toți energia.
În sediu Consulatului General al României la Stuttgart au fost organizate două secții de vot, cu douăzeci de oameni care stăteau alegătorilor la dispoziție. (Acestea au fost 2 secții din 22 în Baden-Würtemberg, pentru care alți voluntari, sub coordonarea și susținerea consulului general Radu Florea, au muncit, de la găsirea locațiilor pentru sedii, la învățarea/înțelegerea sistemelor și obligațiilor, la organizarea secțiilor în sine, până la cele trei zile culminate cu numărătoarea voturilor și predarea în siguranță a materialelor primite la început.)
Mai mult lua timp să te hotărăști la care din comisii să mergi, la care membru să fii luat în evidență, decât votatul propriu-zis. Lumea intra și ieșea, a mers repede.
Automobilul ne-a încărcat și am pornit în afara orașului, spre parcări, pe unii să-i ducem înapoi, alții să fie culeși. Andreea, micuță de înălțime, dar vitează, se cocoață să le bată în uși celor cu număr de România. „Haideți! Veniți?”
Aflăm că unii nu garantau că pot fi ajutați și plecau kilometri pe jos, calculând trasee, cât și cum. Alții erau ajunși din urmă și duși la secții de votare, unde, cu fețele luminate și ștampilă vizibilă pe acte că au votat, cu sau fără drapel, se lăsau imortalizați de câte-un handy.
Pacări și intimitate
Pentru mine, o experiență nouă, aceste parcări. Am pășit la început timid, aveam senzația că pătrund pe o proprietate privată și trebuie să cer voie. Așa le-am cunoscut „bucătăriile” unde am fost îmbiată imediat la o cană cu cafea, între pereții de prelată ale platformelor, cu mese pliante și butelii de voiaj, cu vase de tablă și mâncarea îngrămădită, care cum.
Fumul țigărilor se amestecă cu aburii respirației în aerul rece. Se discută de politică, apoi de familiile lăsate acasă apoi…de-ale băieților. Încotoșmăniți, își încălzeau mâinile pe cănile încă fierbinți.
Am avut o tentativă de a fotografia, apoi ceva m-a oprit, acea senzație repetată de pătrunderea într-o intimitate, o intimitate grea, o intimitate care poate numai eu o vedeam așa și care m-a împiedicat să fotografiez mai mult de două colțuri de tir.
Am simțit în aerul rece ceva greu și trist. În truda pentru un ban mai mult, dus apoi familiilor dar cu câtă greutate, mai ales în suflet. M-am gândit la marinarii de acasă care mai sunt sau nu mai sunt, marinarii pe vasele de cursă lungă, bătuți de valuri imense și la singurătatea care pe unii îi duce la momente extreme. Ar fi vrut toți să povestească, fiecare are o poveste, timpul însă nu ne era de povestiri.
Coordonate și calcule
O altă tură este pe poziție, se discută despre colegul unuia, izolat la peste 30 de Km. Nu se pune problema dacă va fi sau nu luat ci se calculează coordonate, într-un limbaj propriu cu termeni proprii de coordonate. Care e drumul cel mai scurt, care este apoi secția cea mai apropiată. Câteva minute, încă o țigară și după un ocol, iată-ne în Esslingen.
Cobor și eu repede să îi salut pe cei din comisia de acolo, pe unii îi știu, nu apucăm să vorbim mai mult de două minute, și aici merge repede, mă trezesc deja singură, șoferii sunt iar la o țigară. Peste acoperișurile caselor se lasă umbra și soarele își amestecă razele în norii pe care îi înroșește de-amurg. Drumul înapoi, alte coordonate, alte calcule, totul se face în mers, Andreea (Lorena Vorniceanu) la volan, povestește mai departe efervescent, a cules multe întâmplări zilele acestea, zile în care la început a însoțit-o și soțul ei care însă o așteaptă și pe-acasă, pe lângă cei 4 copilași mici care în aceste zile mai mult au fost cu tata sau bunicul, chiar când au fost bolnăviori. „Tata știe ce să facă”, vine afirmația Andreei, convinsă că ceea ce face trebuie făcut, că merită un mic sacrificiu și că cei mici sunt pe mâini bune.
«Vrem schimbarea»
Încă o poveste, cu șoferi plecați pe jos și luați de un german cu mașina care, auzind ce vor să facă, s-a oferit spontan să îi ducă la zeci de kilometri, sau un alt șofer care a plecat cu „capul tirului” adică asta însemnând partea din față cu cabină, un altul care le lăsa mesaje audio emoționante, că, decât să își piardă timpul cu el, care este singur, undeva departe, mai bine să se aibă grijă ca toți ceilalți să ajungă la vot. Care își doresc…pentru că au fost și cazuri în care dezamăgirea și neîncrederea generală puseseră stăpânire pe ultimile urme de dorință.
Pe drum îi întreb pe oameni, cu ce gânduri merg sau au mers să voteze cu așa o puternică dorință. Toți vor să fie bine acasă, să fie o schimbare chiar dacă nu toți știu și înțeleg ce înseamnă o schimbare, ce implică ea, unii sunt mai bine informați, alții sunt încă împiedicați în evenimentele istoriei și au rămas undeva, în urmă cu 10-20-25 de ani, alții povestesc că votează prima dată și au pus două ștampile, ca să fie siguri… Ceva îi unește pe toți. Își doresc să fie mai bine, își doresc să nu mai plece o lună cu o lună sau două cu două sau… Să fie mai aproape de cei dragi și să simtă că munca, acolo unde o fac le este răsplătită corect pentru o viață îndestulată.
Entuziasmul este molipsitor, toți mulțumesc și nu pot crede că nimeni nu îi întreabă nimic, nu li se impune/cere nimic, totul este gratuit și vine parcă de la sine.
Cu interviurile făcute șoferilor, reușeam să realizez o emisiune în prima zi de luni, după Turul ll.
În emisiune, prin telefon, m-am bucurat să stau de vorbă și cu unul dintre „dispecerii” de o zi, Adina Tatu, care din prisma celui care încearcă să pună datele cap la cap, ne-a împărtășit că nu totul e așa simplu, chiar dacă pare. Satisfacția însă pe care au avut-o la final cu toții, o demonstrație de forță și de voință, au arătat ce pot românii dacă vor și când vor. Totul este să aibă o motivație și încredere în cei care vin cu ideile și le pun în practică, în primul rând prin propiul exemplu.
2 rezervoare în 3 zile
Înainte de emisiunea radio din 25 iunie, îi puneam Andreei câteva întrebări, căci în mașina cu ea, nu m-am dovedit un bun reporter, m-am lăsat „dusă de val”, rezumându-mă la înregistrările pe reportofon.
„În toate cele trei zile am avut voluntari plecați și de la 6 – 7 dimineața până la ore târzii în noapte, chiar 22:00-22:30… E greu de spus o medie a kilometrilor parcurși, deoarece avem voluntari care au parcurs 100-200 km și voluntari care au făcut 1200-1300 de km…
Personal am consumat aproape 2 rezervoare în 3 zile, dar nu am fost tot timpul la volan, ajutând și „dispecera”! Avem voluntari care financiar nu și au permis sa iasă pe „traseu „, dar au găsit alte modalități de a ne ajuta de acasă din fața calculatorului sau a unui telefon mobil sugerând șoferilor cu cine sa ia legătura în zona lui și vice-versa. De asemenea, avem voluntari care au „concurat”, dacă pot spune, între ei… Împreună au reușit sa ajute 60 de șoferi…
Câți bani s-au investit și de ce? E greu să răspund… Sincer, fiecare a investit atât cât și-a permis… Alții au vrut să ajute, cum spuneam și mai devreme, dar financiar nu și-au permis combustibilul… Așa că au căutat alte metode de a ajuta.
DE CE? În primul rând pentru că fiecare dintre noi are dreptul să voteze… Ei, șoferii de TIR aflați pe comunitate, nu au posibilitatea de a ajunge în orașe la secțiile de votare… Știți vorba aceea : „Dacă Mohamed nu vine la munte, vine muntele la Mohamed „? În cazul nostru, „Muntele ” au fost șoferii, iar „Mohamed” secțiile de votare. Pentru șoferii de tir aflați în tranzit nu au existat urne mobile, asa că „am mutat noi muntele” cu ajutorul voluntarilor… Voluntari care au fost din ce în ce mai mulți.
Credem în puterea exemplului, în solidaritate la fel ca și ceilalți voluntari. Împreună am încercat sa arătăm că nouă ne pasă… Ne pasă de tara noastră… Ne pasă de românii noștri… Și da, vrem o Românie cu un viitor frumos pentru copiii noștri. Majoritatea voluntarilor au copii…chiar și bebeluși… Avem voluntari care au mers însoțiți de copii și au ajutat pentru că nu au avut cu cine sa ii lase…“
M-a rugat mereu să o las în umbră, că nu vrea să fie interpretat că „se laudă”. Eu nu o laud. Dumneavoastră??
VOLUNTARI ÎN EUROPA
Contul de FB, deja pe buzele tuturor, VOLUNTARI IN EUROPA, pornit pe ideea de întrajutorare, solidaritate în Europa din aprilie 2019, a ajuns o vedetă de televiziune, de posturi de radio naționale sau libere.
Asemeni unui bulgăre de zăpadă pornit la vale, el ne arată în aceste zile cum crește. Și ne arată cum în ciuda încă a multor neîncrezători, oamenii se pot ajuta între ei, dezinteresat, redescoperind altruismul undeva pierdut, rezolvarea chiar a unor cazuri din ce în ce mai complicate, teme de adevărate romane.
Și cine știe, poate cândva se vor lăsa și scrise.
Daiana Matieș, Stuttgart