Ana Barton e o tânără şi talentată scriitoare, reprezentantă de seamă a noului val. A scris două cărţi extraordinare, fluide, pe care le citeşti pe nerăsuflate. Nu le poţi lăsa din mână, te captivează de la prima până la ultima pagină.
Ana e o rază de lumină care-ţi pătrunde-n suflet şi acolo rămâne. Te cucereşte cu râsul şi inteligenţa ei, pentru că nu este doar frumoasă, este şi deşteaptă. Periculos de deşteaptă. Iar simţul umorului are en-gross. Dă pe-afară, dă şi la alţii, împarte cu dărnicie în stânga şi-n dreapta.
Asta e Ana Barton: cuvinte deştepte, râs şi lumină. Multă lumină.
Cine eşti tu, omul Ana Barton?
«Nu ştiu cine sunt. Sau, dacă vrei, am mai multe „şunturi“. Ştiu, din când în când, ce fac şi, la fel, ce vreau, dar cel mai adesea ce nu vreau. Sunt o femeie din România. Am 41 de ani, un copil de 13 ani şi jumătate, pe Rada, carevasăzică sunt o mamă româncă. Dar am greşit spunând „am“. Mă are copilul meu ultrazăpăcit şi excesiv de deştept. Mă are şi bărbatul meu, un tip mişto, cu nişte glume senzaţionale. Un om cu o inimă cât un zimbru-ntreg.
Cine să mai fiu? A, sunt o povestitoare ambulantă. Mă iau cu mine şi mă duc deseori să le spun oamenilor poveşti. Unele dintre poveştile astea s-au aşezat şi-n cărţile mele, dar nu toate. Că doară nu publicăm nici tot ce ne trece prin cap, nici tot ce scriem.
Altfel, mai sunt o altă întrupare omenească, una dintre miliardele de întrupări omeneşti. Cu firescurile mele, cu ţicnelile mele, cu bucuriile mele, cu frământările mele, cu durerile mele – dar pe ultimele nu le-mpărtăşesc. În sensul că nu le fac publice. Le păstrez pentru mine şi cei de foarte aproape ai mei. A, şi nervii mei tot un statut special au. Dar ei sunt propriul meu bumerang. Chiar nu-i dau nimănui. »
Ai scris două cărţi. Povesteşte-ne despre ele.
«Pe prima o cheamă „Prospect de femeie“. Celei de-a doua i-am zis „Mamifer“. Le-am publicat pe amândouă anul trecut, la invitaţia Herg Benet Publishers. Dacă te-ntrebi de ce două-ntr-un an, îţi spun că-s scrise de-a lungul a patru ani, aşadar au dospit cât trebuia, le-am dat la cuptor, la foc potrivit, şi-apoi le-am pus pe masă, spre-nfruptare.
Ambele sunt de proză, să-i zicem proză scurtă. Sunt poveşti din mintea, din sufletul şi din viaţa mea ori din vieţile altora. Unele sunt poveşti din poveşti. Prospectu’ este o carte pe care o râzi poate şi cu lacrimi, dar care te pune şi pe propriile tale gânduri, că ale mele nu sunt decât nişte imbolduri spre ale tale. Mamiferu’ e şi ea o carte sănătos rasa, dar aş putea-o numi cartea nostalgiei după vârsta de aur şi ploaia miraculoasă la un loc.
Prima e ca o horă, a doua seamănă a doină. Şi-n amândouă se joacă aprig geamparale. Am fost deseori invitată în ultima vreme să citesc din cărţile mele. Şi, de fiecare dată, în funcţie de specificul evenimentului, trebuia să aleg povestiri care să se potrivească. Aşa că dimineaţa, în bucătărie, după ce mulţumeam pântecele celor trei pisici, deschideam cărţile la cuprins, s-aleg textele şi să pun semnele de carte apoi la paginile corespunzătoare. Şi m-am trezit că recitesc unele pasaje sau chiar piese-ntregi. Ceea ce, recunosc, m-a distrat. »
Ce gânduri de viitor ai, ce cărţi vrei să mai scrii, ce proiecte mai „coci”?
«Scriu un roman acum. De fapt, îl „coc“, aşa cum foarte bine ai spus tu. Sau, mai exact, ar fi să spunem că-l „frământ“. Şi încă mai adaug ingrediente şi arome. Cred că asta-i diferenţa dintre aceste două arte: bucătăria e cu mult mai riguroasă decât literatura. Cozonacii nu-i mai scoţi din cuptor, să le-adaugi ceva. Literatura e, după cum vezi, boemă şi relativă. Şi infinit mai permisivă.
Apropo de asta, o să scriu şi-o carte de reţete vesele. M-am decis să fac asta după ce-am postat câteva reţete pe Facebook – scrise cu umor şi ironie, başca multă autoironie – şi-am văzut cât de mult s-au amuzat oamenii. Şi nu doar asta, dar au şi apucat să le pună-n practică şi-au fost foarte mulţumiţi de rezultat. Aşa că Gina, draga mea, păzea! Glumesc. O să fie o joacă, să ştii. Un fel de „Hai să râdem când gătim!“. N-o vreau cu poze, ci cu desene, schiţe. Dar să vedem când o să-i vină dumneaei rândul. Deocamdată, am mânecile suflecate în modalitatea românească. Pân’ la poale-n brâu mai va.»
Ce părere ai despre românii din diaspora? Crezi că exista o prăpastie, un război, aşa cum se spune, între cei ,,de afară” şi cei de ,,acasă”?
«România mea nu are graniţe. Dar asta nu-nseamnă că nu ştiu că românul trăitor în afara pământului care l-a născut are dorul veşnic călător. În vremea-n care mi-am publicat online primele texte, am găsit la un moment dat în subsolul unuia dintre ele comentariul ăsta: „Ana Barton înseamnă ACASĂ.“. Rămân şi azi cuvintele care m-au atins cel mai adânc. Am înţeles atunci că „diasporenii“ citesc diferit literatura mea. Cu dorul de casă în ochi şi cu sufletele arzânde.
Nu, război nu poate fi. Prăpastie însă poate. Fiindcă într-un fel vezi ţara stând în ea zilnic şi altfel când ai plecat. Cei care au plecat sunt acum aproape de societăţile în care trăiesc. Le cunosc, fac deseori comparaţii. Şi e imposibil să nu le facă. Se gândesc la cum s-ar putea adapta câştigurile lumii civilizate societăţii româneşti. Cei de-acasă opun încă multă rezistenţă, însă unii au început să accepte, ba chiar să-şi dorească să facem schimbările alea serioase.
Omul sfinţeşte orice loc în care trăieşte. Fie că e-n ţara lui, fie-ntr-una nouă, pe care numai el ştie cât de greu şi cu ce efort o face să devină şi a lui. Noi, românii, una suntem, oriunde, în lumea asta, am trăi. Mai rămâne să ne şi-mpăcăm cu gândul ăsta şi să preţuim românitatea care este-n ADN-ul nostru. Eu sunt mereu foarte atentă la ce spun românii care trăiesc în afara ţării. Pentru că majoritatea lor se bucură să-mpărtăşească ce află, ce descoperă acolo. Am foarte buni prieteni printre ei, oameni pe care i-am cunoscut prin scris. Când vorbim, le simt ritmul inimii. »
Gina Bradea