Ricky Dandel, 63 de ani, este unul dintre numele mari din muzica românească. S-a afirmat ca solist vocal, compozitor, textier, prezentator, moderator și show-man. A absolvit Facultatea de Litere și Istorie din Sibiu, Academia de Comerț, are un Doctorat în Filologie. În 1989, cu puțin timp înainte de Revoluție, a „rămas” în Germania, continuându-și cariera muzicală, păstrând în același timp relații strânse cu România. Este membru al Uniunii Compozitorilor din Germania. Din 1996 este profesor de engleză și germană la München. I-am adresat câteva întrebări maestrului Ricky Dandel, despre activitatea sa artistică și viața sa între două țări, România și Germania.
Domnule Ricky Dandel, pe vremuri se spunea despre cei plecaţi că „au fugit” din ţară. În ce condiţii „aţi fugit” în Germania în 1989?
«Între anii 1979 şi 1989 mergeam de două-trei ori pe an într-un turneu mai lung în RDG, unde concertam, acompaniat de formaţii şi orchestre de renume, alături de alte vedete internaţionale. În acea perioadă am efectuat turnee şi în URSS sau Cehoslovacia, unde am apărut şi în emisiuni radio sau TV. Ca etnic german, Vestul era pentru mine “Zona interzisă”. În 1971 – aveam 19 ani pe atunci – reuşisem să scot din ţară o bandă de magnetofon cu înregistrări ale unor compoziţii proprii şi am participat la concursul naţional „Talentschuppen“, renumit în acea vreme, analog cu „Star Search“ sau „Deutschland sucht den Superstar“ de astăzi. M-am calificat printre ultimii trei finalişti, însă nu am primit viza pentru a pleca la finala de la Berlin, unde eram programat să cânt cu orchestra lui Udo Jürgens.
Altă întâmplare cheie a fost cu 10 ani mai târziu. În urma unui recital, pe care l-am dat alături de formaţia “Ricchi e Poveri” la festivalul “Intertalent” de la Praga, am fost invitat de către organizatorii festivalului internaţional de la Cavan (Irlanda) să particip la acest festival. Văzându-mi recitalul, ei au fost convinşi că sunt american. În discuţia avută după recital i-am lămurit că vin din România. Cu alte mari dificultăţi am trimis o piesă nouă scrisă de mine pentru a participa la semifinala concursului de creaţie. Am primit o viză pentru a participa la festival, însă soţia şi fiul meu, care avea doar două luni, au rămas ca “garanţie” că mă voi întoarce.
După ce am fost premiat în Irlanda, m-am oprit şi la televiziunea naţională din Mainz. Mi-au propus un foarte interesant contract, pe care l-am refuzat, deoarece condiţia a fost să rămân definitiv în Germania, chiar şi fără familia mea. În anul 1989 mi-a fost refuzată de două ori viza pentru RDG, unde fusesem chemat la emisiuni de televiziune. În acea clipă a fost clar că trebuia să plec din România. Printr-o constelaţie norocoasă sau o greşeală care se strecurase am primit viza şi pentru Berlinul de vest. La emisiunea de televiziune din Berlinul de est nu am mai ajuns, pentru că eram deja la München.»
Ca artist afirmat în România, cum v-aţi simţit într-o ţară în care nu vă cunoştea nimeni? Cât v-a lipsit mediul artistic românesc şi limba română?
«La vârsta de 14 ani m-am urcat singur într-un tren şi am plecat la Bucureşti pentru a ajunge cântăreţ profesionist. Deoarece TVR, pe atunci unica televiziune în România îşi avea sediul la Bucureşti, aceasta era singura alegere logică. L-am găsit pe Titus Munteanu şi i-am cântat două piese în limba engleză, şcoala mea muzicală fiind de factură anglo-saxonă.
După câteva luni – eram în curte la bunicii mei la Sibiu – când din difuzorul radioului de la vecini mi-am auzit vocea cu două imprimări pe care le făcusem cu Titus Munteanu, unul din marii producători TV din România. A fost poate cel mai emoţionant moment pe care l-am trăit vreodată în legătură cu activitatea mea muzicală. Aici drumul meu ca şi artist a început, şi merg mereu mai departe, fiindcă ceea ce mă îndeamnă este dincolo de voinţa mea.
Însă nu mi-am dorit această carieră pentru a ajunge celebru şi să fiu admirat. Aş fi mers şi pe jos până la Bucureşti la o filmare dacă ar fi fost nevoie. Însă am preferat să trăiesc şi în continuare, până la plecarea din România, la Sibiu, chiar dacă uneori zburăm cu avionul şi de trei ori pe săptămână la imprimări radio sau TV.
Dăruirea mea porneşte de la o dorinţă lăuntrică de a ajunge cu vocea şi cu cântecele mele la sufletul oamenilor. Când este vorba de artă, trebuie să te dedici cu totul şi fără rezerve. Doar atunci eşti autentic. Când a semnat contractul său cu colonelul Parker, Elvis nu a întrebat câţi bani va câştiga sau câte emisiuni de televiziune va face. „Vreau să cânt”, a spus el. Ei, de la aceşti veritabili artişti le sugerez şi celor tineri să înveţe şi astăzi.
Ca etnic german, am primit cetăţenia şi paşaportul german în câteva ore. Deci nu aveam nici un motiv să mă simt exilat. Desigur, mi-a fost clar că va trebui să-mi cuceresc pas cu pas ceea ce voiam să realizez pe plan artistic, dar şi ca profesor, care de fapt este a doua meserie a mea, şi care îmi este foarte dragă.
Ajuns în Germania, încă la începutul anului 1990 m-am prezentat în faţa unei comisii a Uniunii Compozitorilor cu o serie de melodii pe care le scrisesem până la acea oră, şi am fost primit ca membru al Uniunii. La fel am procedat şi cu GEMA, unde sunt membru în calitate de compozitor, textier şi editor muzical.
Între anii 1990 şi 1994 am avut un contract exclusiv cu prestigioasa casă de discuri BMG Ariola unde am înregistrat mai multe discuri şi CD-uri. Un an mai târziu m-am hotărât să înfiinţez propria editura muzicală şi un indie record label (o casă independentă de discuri). Acest lucru mi-a asigurat o independență în alegerea pieselor pe care vreau să le promovez.
În anii care au urmat, am mai avut diferite contracte de colaborare şi cu alte case de discuri din Germania. Tot în 1991 am devenit şi membru FIDOF (Internaţional Federation of Festival Organizations), organizaţie prin care am fost invitat la multe festivaluri internaţionale pentru a susţine recitaluri sau în calitate de prezentator. Începutul l-am făcut la MIDEM, Cannes, în Franţa.
Un lucru este cert, că după ce ai trăit 37 de ani într-un loc, rădăcinile rămân, chiar dacă crengile copacului se extind acum şi în alta grădină. Însă am avut marele noroc să-mi pot continua activitatea artistică şi în România după evenimentele din decembrie. Ba mai mult, cu prestaţiile ca prezentator a cinci ediţii ale prestigiosului festival internaţional „Cerbul de Aur” (1992, 1993, 1994, 1996 şi 2001) mi-am putut înscrie numele în lista artiştilor care au făcut ceva pentru cultura din România şi care au contribuit la promovarea unei imagini pozitive a României în multe ţări.
Acelaşi lucru l-a făcut şi îl face şi fiul meu Elvin, fie ca actor, muzician sau ca prezentator al turneelor europene. După prima participare la festivalul internaţional din Irlanda am mai fost invitat de două ori în recital. Cu toate că eu venisem atunci din Germania, prezentatorii mă anunţau de fiecare dată: „Ricky Dandel from Romania”.»
Ricky Dandel alături de Elvin, care îi calcă pe urme
Dacă rămâneaţi în România, cum vă imaginaţi parcursul pe care l-aţi fi avut? Ce aţi reuşit să faceţi în schimb în Germania?
«Orice răspuns aş da, el ar fi doar ipotetic. În Germania am avut o anume evoluţie şi în România, am putea spune în paralel, am avut una diferită. În ciuda faptului că nu mai trăiesc permanent în România, am păstrat strânse legături în domeniul artistic, dar nu numai. Revin foarte des în ţară pentru a da concerte, pentru a da curs unor invitaţii din partea unor posturi de televiziune din ţară, sau pur şi simplu mă întorc cu sentimentul că mă întorc acasă. Am atâtea amintiri frumoase legate de România, încât de fiecare dată sunt fericit când revin. Este poate foarte ciudat, însă am impresia că trăiesc în două lumi, la mare distanţă, şi în ambele mă simt acasă.
Trăind în Germania, am avut mai uşor acces la lumea festivalurilor internaţionale, mai ales prin FIDOF Internaţional Federation of Festival Organizations) cu sediul în Los Angeles. Mai întâi singur, iar după scurt timp împreună cu fiul meu Elvin am participat la multe festivaluri internaţionale din lume.
La unele dintre aceste festivaluri am fost membru sau chiar preşedinte al juriului internaţional, am susţinut recitaluri, sau am fost invitat ca şi prezentator şi showmaster. Începutul l-am făcut la MIDEM (Cannes, Franţa), după care au urmat multe alte participări şi premii internaţionale în Egipt, Finlanda, Irlanda, Lituania, Bulgaria, SUA, Turcia, Malta şi alte ţări. La doar 13 ani fiul meu Elvin a fost premiat la Festivalul Internaţional din Finlanda unde era cel mai tânăr concurent la vreun festival internaţional până atunci.Toate le-am făcut pas cu pas, şi pot spune că sunt foarte mulţumit de drumul pe care l-am parcurs în Germania. Dar poate lucrurile ar fi decurs la fel şi dacă rămâneam în România. Este greu de spus.»
Cenzorii melodiilor: „De ce pleacă porumbeii? Fă porumbeii să se întoarcă, altfel piesa nu se poate difuza.”
Înainte de 1989, artiştii erau înregimentaţi în scheme de tip Cântarea României. Aţi „cântat” şi dumneavoastră binefacerile socialismului?
«Chiar zilele acestea am găsit pe net un interviu cu marele producător TV Titus Munteanu. În acest articol regizorul muzical pomeneşte acele două tipuri de listă care existau la televiziune ininte de decembrie 1989: „Lista neagră” şi „Lista albă”. Pe lista albă se aflau interpreţii agreaţi de nomenclatură, de altfel – îl citez pe T.M. „nişte nulităţi”. Pe lista neagră erau trecuţi interpreţi neagreaţi de nomenclatură – şi aici Titus Munteanu îşi aminteşte clar de două nume: Gabriel Cotabiță şi Ricky Dandel.
Înaintea anului 1990 cenzura era o povară greu de suportat pentru artişti – mai ales în ultimii ani, cântatul în limba engleză era un risc pe care mi-l asumăm, la televiziune îmi puneau agrafe în păr ca acesta să pară mai scurt şi din cauza aşa ziselor „mişcări occidentale” a jocului de scena am fost tăiat din multe emisiuni de divertisment. Însă redactorii în permanenţă găseau o modalitate de a mă strecura pe lângă ochii vigilenţi ai cenzurii. Referitor la un text, am fost întrebat: „De ce pleacă porumbeii? Fă porumbeii să se întoarcă, altfel piesa nu se poate difuza.”
Vreau însă să menţionez că aceste absurdităţi nu porneau de la redactorii TV, ci mai de sus. Eu personal nu am cântat aşa zise „cântece patriotice”. Argumentul pe care îl invocăm era ca eu, ca etnic german, nu aş avea credibilitatea necesară pentru acest gen de piese.
Unul din marile hituri, lansat cu scurt timp înaintea „fugii” mele se numeşte „O zi”, o piesă dansantă şi foarte modernă la acea oră. Iniţial piesa ar fi trebuit să se numească „Un om”, ceea ce ar fi putut duce spre conotaţii nedorite. Am refuzat s-o imprim şi printr-un şiretlic l-am convins pe secretarul de partid al TVR să-mi dea mâna liberă. Poetul Dan Verona mi-a scris, ca şi alte piese, un text superb – şi piesa a devenit hit. Ea a fost cantata la mai multe ediţii ale festivalului „Cerbul de Aur” de către concurenţi străini. Să scapi nevătămat de ochii cenzurii, a fost un slalom permanent. Însă mă bucur că nu am fost inclus pe „lista albă” a soliştilor.»
Ce părere aveţi despre muzica românească de azi? Ce părere aveţi despre genul „manele”?
«Aşa cum se ştie, genurile pe care le-am cultivat în permanenţă au fost cu precădere muzica rock şi pop. Desigur, în România am participat la două ediţii ale Festivalului Internaţional de Jazz de la Sibiu, dar am cântat şi Country, Gospel şi Blues. Dascălii mei au fost Elvis Presley, Harry Belafonte, The Rolling Stones, Tom Jones, Ray Charles şi The Beatles. Chiar şi multe dintre melodiile pe care le-am scris se încadrează stilistic în curentele muzicale americane şi britanice.
În ceea ce priveşte muzica românească, vreau să spun că în domeniul muzicii dance şi house, producţiile făcute în România sunt foarte profesionale şi absolut competitive. Dacă dai drumul la radio în maşină şi auzi o piesă „Made în România” n-ai cum să nu te bucuri. Mă bucur de asemeni că muzica este atât de prezentă în România şi că există o serie de trupe rock care au succes.
Cât timp un anumit gen de muzica are ascultători şi cumpărători, înseamnă că este agreat. Fiecare gen muzical are publicul ţintă, care se identifică cu el. Oamenii au gusturi şi preferinţe diferite, fie culinare, la modă vestimentară, dar şi la muzică. Să lăsăm pe fiecare să-şi facă treaba, iar publicul să decidă ce vrea să asculte. »
Aţi rămas în contact cu România? Vă mai interesează ce se întâmplă acolo? Mai aveţi cetăţenia română?
«Sunt în permanent contact cu România, fie prin internet sau direct prin intermediul frecventelor vizite în ţară, şi mă interesează chiar foarte mult ce se întâmplă acolo. Din clipa emigrării mele şi până în prezent am fost în permanenţă preocupat de necesitatea de a corecta imaginea distorsionată pe care mass media din occident o promovase, mai ales înaintea aderării la UE. Din păcate acest fenomen încă nu a încetat cu desăvârşire.
Am renunţat la cetăţenia română încă în anul 1989, când legislaţia germană nu permitea dubla cetăţenie. Însă la urma urmei, vorbim aici de o bucată de hârtie. Ataşamentul faţă de o ţară, faţă de anumite locuri şi meleaguri, faţă de oamenii care trăiesc acolo nu poate fi reglementat printr-un act. Iubeşti ceva sau pe cineva, aşa cum este, cu toate atuurile şi cu toate defectele. A iubi cu adevărat înseamnă a iubi chiar şi neajunsurile, fiindcă ele fac parte din acel tot. Îmi doresc din toată inima ca fiecare dintre români să o ducă cât mai bine. Însă ştim cu toţii că drumul care duce spre acest ideal nu este unul simplu. Mai sunt multe de făcut până când lucrurile vor fi aşa cum ne le dorim. »
Ricky Dandel, cronică la concertul lui Tom Jones la München: «Sir Tom – un tigru dezlănţuit. A promis că revine în România»
Tom Jones și Ricky Dandel la München, iulie 2015
Ce părere aveţi despre noul val de imigranţi români care au venit în ultimii ani în Germania la muncă? Este vreo diferenţă faţă de emigraţia de dinainte de 1989?
«Desigur, exista o mare diferenţă între emigraţia premergătoare evenimentelor din 1989 şi cea actuală. Cei care au emigrat în anii ’70 şi 80’ au făcut acest pas cu precădere din motive politice. Când vorbim de etnia germană din România, de saşi şi de şvabi, avem de a face cu alte motive. După cel de-al doilea război mondial multe familii germane din România au fost dezmembrate, mulţi dintre bărbaţi ajungând în Germania, după ce au fost eliberaţi din captivitatea URSS-lui. În acest caz vorbim de întregirea familiei. Acest nou şi relativ mare val de emigrare are în special motive economice. Odată cu liberalizarea pieţii locurilor de muncă pentru noile state aderate la UE, mulţi tineri, de altfel cu o pregătire profesională bună, au emigrat, cel puţin temporar, pentru a câştiga un salar care să le permită un trai mai bun. Însă şi persoane mai în vârstă se hotărăsc să facă acest pas, lăsând temporar în urma familiile lor.
Cu banii câştigaţi în străinătate, îşi pot permite la întoarcerea în ţara anumite lucruri. De fapt asistăm la acelaşi fenomen de „Gastarbeiter”, aşa cum era cazul forţelor de muncă venite din Italia, Grecia sau Turcia după război. Unii s-au întors după câţiva ani, alţii au rămas pentru întotdeauna. Acelaşi lucru se va întâmpla şi cu persoanele care emigrează acum din România. Dacă, într-o bună zi, vor avea posibilităţi asemănătoare şi în România, s-ar putea să se întoarcă. »
După 19 ani de la plecarea în Germania, vă consideraţi german?
«Nu te poţi considera ca aparţinând unei naţionalităţi după bunul tău plac. Cu toţii avem o limbă maternă şi acei şapte ani de acasă, în care ţi se imprima un anumit comportament şi chiar un mod de gândire. Statul român a avut dintotdeauna o calitate deosebită, lăsând etniile să-şi păstreze identitatea culturală, tradiţiile, obiceiurile, limba.
În multe alte ţări nu a fost aşa. Acest lucru a contribuit la bună convieţuire a oamenilor, indifernt de etnia lor, iar conflictele accidentale care s-au ivit sporadic au fost alimentate din afară. Eu aparţin etniei germane şi limba mea maternă este germana. Însă descopăr de multe ori în felul de a aborda anumite lucruri, că inima mea bate româneşte. După părerea mea, aceasta este o combinaţie cât se poate de sănătoasă.»
Sorin Cehan
