Laura Schussmann este doctor de suflete, în vorbele sale găsind alinare mulți dintre românii stabiliți în München și împrejurimi. Însă, pentru a putea culege «pietrele» de pe inimile altora și a sădi în locul lor zâmbete, a trebuit să învețe să-și îngrijească propriile răni sufletești, pricinuite de dura experiență a emigrării, care încă o mai face să se simtă suspendată undeva, între două lumi – cea în care s-a născut, a crescut și s-a format ca individ și cea în care a ales să evolueze profesional.
Acum 18 ani, într-o zi ploioasă de sfârșit de decembrie, a ajuns în Germania, cu gândul de a rămâne o vreme. Cât de mult, nu a știut. Nici acum, și nici atunci, nu a simțit că ar exista vreodată un motiv atât de puternic să îți părăsești țara. De ce a ales să plece din România?
«A fost ca o fugă de dezamăgire, cred. Soțul meu a hotărât un început nou pentru noi, în Germania, după ce țara mea cea dragă, mi-a tăiat respirația și aripile cu refuzul de a-mi da o șansă să mă bucur de roadele muncii și dedicației mele de până atunci. Cu sufletul trist, am acceptat să vin aici, așa că ne-am căsătorit, m-am urcat în autobuz și am sperat la un nou început și o nouă șansă. Am simțit așa o strângere de inimă la gândul plecării și, dacă aș fi știut că este ca o presimțire a regretului ce îl voi simți mereu, cred că m-aș fi gândit de două ori înainte să fac pasul.
Dorul de tine, cel care ai învățat să fii, și de rădăcinile tale nu te vor lăsa niciodată să fii un om complet cu adevărat, rămâi suspendat între două lumi, te simți bine în amândouă, dar nu poți rămâne în niciuna definitiv și real. Dar atunci, pentru acel moment, bună sau rea, am crezut că este decizia corectă. Ca să înțelegi în fapte reale ceea ce încerc eu să spun metaforic, deși am avut șansa, în acești 18 ani, să îmi iau cetățenie germană, nici măcar nu m-am dus să îmi depun documentele. Nu am văzut sensul, m-am simțit foarte bine în calitate de cetățean român și nu acesta a fost scopul veniri mele aici. Da, nu am avut nici un scop, a fost o nebunie a tinereții, o fugă de dezamăgire, o încercare de a descoperi ceva. Ce? Habar nu am avut atunci. Acum, după 18 ani, știu – să mă descopăr pe mine».
Cum a decurs acomodarea?
«Procesul de acomodare a fost anevoios și întotdeauna va fi, pentru oricine, când se va trezi într-o țară străină singur și al nimănui. Acum, ca psiholog, îl numesc șoc cultural, cu tot ce implică el. Atunci am simțit disperare și regret. Am trăit din plin, intens, dureros și profund începuturile migrației mele aici. Nu am realizat ce implică hotărârea luată, m-am aruncat în necunoscut, sperând să fie bine.
Deși lucrasem ceva ani pentru și în firme germane, nu mi-a trecut prin minte să mă apuc de învățat limba. De ce? Mă descurcăm foarte bine în limba engleză, pe care o vorbeam perfect, iar venirea și stabilirea definitivă în Germania nu a fost niciodată pe lista mea de priorități. Știu că este greu de crezut, dar ca să poți să îți faci o imagine cât de cât apropiată acelei perioade, suntem cam pe la mijlocul spre sfârșitul anilor 90 cu povestea mea, și încă mai exista în mine și în generația mea speranța, romantismul renașterii, dorința de a învăța ce înseamnă democrație, economie de piață, o nouă șansă, un nou început. Da, vremuri de pionerat le-aș putea numi. »
«A fost un drum lung și tare greu mult timp până aici viață mea…» Este o frântură dintr-o postare de pe pagina dumneavoastră de Facebook. Prin natura meseriei aveți grijă de sufletele și mințile oamenilor, pe dumneavoastră cine v-a consiliat din punct de vedere psihologic atunci când v-a fost greu?
«Într-o zi, când voi fi pregătită suficient, voi scrie acea carte despre mine, în care voi povesti despre acest drum. Nu vreau să fiu văzută ca o victimă a vieții, sunt prin natura mea o luptătoare, dar, desigur, și extrem de sensibilă. E o mărturisire sinceră acest interviu, așa că am să-ți spun ce mă caracterizează cu adevărat. Toată viață am căutat iubirea în cea mai pură și reală formă a ei și, pentru că m-am declarat oficial un om care nu este interesat de îmbogățire materială, am simțit încă din anii copilăriei că m-am născut pentru a acumula și evolua spiritual. Din păcate, pentru oameni ca mine, societatea poate deveni extrem de dură, lecțiile de viață pe măsură, așa că momentele de singurătate au fost și ele dure, cutremurătoare, dar nu m-au doborât.
Am fost că o pasăre Phoenix mereu, chiar dacă renunțarea a fost o opțiune pentru scurt, foarte scurt timp. Cine m-a ajutat când mi-a fost greu? Aș putea spune, eu însămi, pentru că nu am renunțat niciodată la mine și pentru că nu am luat lecțiile de viață ca pe lovituri, pentru că nu am mers pe principiul înrăirii, înveninării, ci al câștigării de experiență, meditație, tras concluzii, introspecții, înțelegere a situațiilor reale de viață, de evoluție și a istoriei timpurilor în care trăiesc. În momentul cel mai greu însă, când am avut de ales cu adevărat, am întâlnit oameni care m-au iubit pentru ceea ce sunt și mi-au întins o mână de ajutor.
De atunci am înțeles că iubirea necondiționată, ce simt eu de când mă știu pentru om, este ceea ce îmi dă putere să merg mai departe și se va întoarce mereu înapoi când am nevoie de ea, la fel de necondiționată cum o dăruiesc și eu. Am întâlnit însă și răutatea în cea mai pură formă, dar și bunătatea umană în cea mai sublimă formă și am ales să cred că în noi există întotdeauna puritate, credință și frumusețe sufletească. Pentru ea mi-am ales de fapt meseria de psiholog și să ajut omul pentru că simplu pot să îi înțeleg și demonii, fără să îl judec și să îl condamn.
Ca o paranteză, pot spune că pe Facebook am trei pagini, unde sunt urmărită și citită de aproape 30 de mii de oameni: Laura Schussmann, Laura Schussmann, Cuvinte pentru suflet și spirit, Laura Schussmann, Un psiholog pentru suflet și spirit. »
În România ați activat în cu totul alte domenii. Cum v-ați hotărât să deveniți psiholog, a fost o alegere influențată strict de mutarea în Germania (unde știm că psihologii sunt la mare căutare) sau a pornit de undeva, din interior?
«După cum ai văzut în CV-ul meu, primul studiu unversitar a fost Dreptul. Aici, în Germania, nu puteam să lucrez că jurist, deși am lucrat la început că manager de proiect pentru firme germane, așadar, după o pauză pe care mi-am luat-o o perioadă pentru creșterea și educarea fiului meu, am vrut să fac altceva, care să mă împlinească și, desigur, să mă ajute să îmi câștig existența.
Aici a fost decisivă contribuția tatălui meu care se uita după un studiu care să mă ajute în acest sens. În vara anului 2008, când am fost în vacanță la părinții mei, după o discuție cu ei, m-am înscris la facultatea de psihologie. Este o poveste frumoasă, de suflet, și una din cele mai bune decizii ale vieții mele. Nu e ușor, la 39 de ani, să te reapuci de învățat, mai ales când ai și un copil, însă a meritat. Dar atunci am știut că ceea ce am făcut până atunci profesional, deși mereu m-am implicat cu tot sufletul în munca mea, nu face parte din destinul meu și nu este ceea ce vreau cu adevărat să fac mai departe. »
Și cum este să fii psiholog în Germania?
«Ai un alt statut decât cel al psihologului în România. Psihologia este o știință nouă, în general, iar în România, pe vremea Comunismului, nici nu se vorbea de așa ceva. Dacă aveai probleme, te duceai la psihiatru. Muncesc mult și mă pregătesc continuu pentru a fi un psiholog bun. Pentru că mi-am făcut studiile în limba română, simt și gândesc românește, înțeleg mentalitatea noastră cel mai bine, sunt extrem de fericită că pot lucra cu clienți români.
Nu este ușor, cum spuneam, românii nu sunt încă foarte deschiși și nu fac toți diferența dintre un psiholog și un psihiatru, dar încet, încet, oamenii înțeleg, mai ales generațiile tinere, între 18 și 40 de ani, rolul psihologului în momentele de răscruce din viața lor, dar și în cazurile când depresiile, anxietățile, deci fricile nu te mai lasă să vezi mai departe de umbră ta. Din aprilie 2013, sunt membră în Colegiul Psihologilor Germani (Bundesverband Deutscher Psychologen – BDP), iar din iulie 2016, dețin un Certificat de Calitate pentru consiliere psihologică online, eliberat oficial de BDP. Din iulie 2017, „Heilpraktikererlaubnis”, licențiat în domeniul Psihoterapie.»
Trebuie să fie un sentiment înălțător să vezi că un om intră pe ușa ta plângând și iese râzând, sunteți un doctor de suflete… Această este partea frumoasă a meseriei dumneavoastră. Dar care este partea cea mai dificilă a acestei profesii?
«Nu este doar un sentiment înălțător, ci pură fericire. Da, poate folosesc des cuvântul pur, dar așa simt și eu, pur, intens și câteodată cu patimă. Și îmi place al naibii de tare când oamenii îmi spun «doctorul meu de suflet». Partea dificilă este transferul de energii. Cum ai spus și tu, omul vine plângând și pleacă râzând, înseamnă că el își lasă energia negativă și frustrările la mine și pleacă cu energia și gândirea pozitivă cu care îl încarc eu.
De aceea am nevoie, din când în când, de mici pauze, în care să nu fac nimic, să nu gândesc prea mult, ci doar să simt. Dar poți să îți imaginezi că ușor nu este. Oricât ți-ai dori să rămâi imparțial, poveștile de viață, uneori chiar adevărate drame, te afectează și pe tine ca om, indiferent cât de psiholog ești tu, chiar dacă vrei sau nu să recunoști. »
Dumneavoastră aveți deja o experiență de 6 ani…În tot acest timp, numărul persoanelor care au nevoie de consiliere a crescut sau e diminuat față de anii precedenți?
«A crescut simțitor, din două motive: nevoia de a cere ajutor devine din ce în ce mai acută și apoi, trăind de ceva vreme în Germania, încep să înțeleagă corect și rolul psihologului. Mă bucură asta. Oricum, rolul meu ca psiholog român care lucrează cu români în Germania este un pic diferit și chiar mai complex, dacă îl pot numi așa, decât al psihologului român care lucrează acasă, în România. »
Care sunt problemele cele mai frecvente care îi aduc pe românii din Germania la psiholog?
«Depresiile, fricile și atacurile de panică. Pentru că nu suntem mulți psihologi români activi în Germania, mă specializez în toate domeniile posibile în care sunt solicitată – dependențe, terapii de cuplu și lucrul cu copiii. În prezent urmez o specializare la Universitatea din München, în ceea ce privește testarea copiilor cu capacități intectuale deosebite, sunt aproape la sfârșit. Am și dreptul de a face teste psihologice pentru diagnosticarea corectă a diferitelor boli psihice pentru adulți și copii.
Primul lucru cu care se confruntă românul când vine în Germania este Adevărul. Care este acesta? Că aici, ca și în România, copacii au frunze, nu cresc bani pe crengile lor și nici un câine nu are colăci în coadă. Nimeni nu te așteaptă cu brațele deschise și nu îți pune viitorul pe o tavă aurită. Să mai spun că și imaginea noastră, a românilor, încă este extrem de proastă? Trebuie să muncești de o sută de ori mai mult decât un neamț normal și nici atunci nu ești apreciat la adevărată ta valoare.
Germania este o țară în care, dacă nu ești atent, ești transformat în robot și ți se cere super performanță, de care nici ei nu sunt capabili. Nu le înțelegi limba și mentalitatea, sunt total diferiți de noi și îți trebuie ceva ani că să poți să le înțelegi cu adevărat rigiditatea, dar și umorul. Este un act de curaj, dar în același timp și de inconștiență disperată să crezi că ai vreo șansă să fii cu adevărat fericit, iar să te îmbogățești este extrem de greu, chiar imposibil.
Important este să nu renunți la tine și să îți dai seama ce vrei cu adevărat. Și asta este greu. Câteodată nu sunt doar psiholog, simt asta, oamenii au nevoie de o busolă, de cineva care să le deschidă ochii să îi trezească la realitate și să îi facă să vadă acest adevăr până nu este prea târziu. Ca să poți să ajuți acești oameni cu adevărat, trebuie ca tu însuți să fii poziționat cum trebuie în societatea germană, să-i înțelegi mecanismele de funcționare, regulile și legile. »
Nu sunteți pasionată doar de psihologie, ci și de scris. Despre ce scrieți?
«Scrisul este pasiunea mea, a fost propria mea terapie, regăsirea de sine și amintirea că am atâta nevoie să simt ca să exist. M-am reapucat de scris cam în aceeași perioadă când am început să lucrez ca psiholog. A doua profesie a mea este cea de scriitor și, din anul 2015, sunt membră a Ligii Scriitorilor din România. Am publicat până în prezent trei volume de poezie de autor și, în mai multe antologii, volume de coautor.
Primul meu volum de poezie se numește «Versuri din exilul sufletului». Cred că titlul spune mai mult decât aș putea eu să o fac… Sunt, de aproape doi ani, și membră a consiliului de conducere a Societății de Cultură româno-germană APOZIȚIA din München. Îmbinarea celor două profesii mă ajută să ajung acolo unde îmi doresc cel mai mult – în sufletul omului.»
România va fi veșnic „acasă” pentru dumneavoastră. Cât de des mergeți în țără și cum vi se pare România de acum față de cea pe care ați lăsat-o în urmă acum 18 ani?
«Pentru mine România va rămâne mereu ACASĂ. Scriu și lucrez românește pentru ca simt și iubesc românește. Mă întorc acolo unde îmi sunt rădăcinile pentru că acolo mă reîncarc cu energia de care am nevoie să merg mai departe pe drumul pe care mi-am ales să merg până la capăt. În fiecare vară, de când copilul meu avea doi ani, în august, mergem la Tulcea, unde m-am născut. Acum a rămas doar mamă mea, dar atâta timp cât va fi ea în viață, acolo îmi voi petrece vacanțele.
Fiul meu simte, pentru că așa l-am învățat, că în venele lui curge sânge de român și trebuie să fie mândru de asta. România este și va fi mereu aceeași. Ce se schimbă sunt oamenii, situațiile, nemulțumirile, disperările, guvernele, dar țara este aceeași. În același loc, cu aceleași puncte cardinale, cu aceleași tradiții, cu bătrânii Carpați, cu aceeași Mioriță și cu același simț de a fi a tuturor și, totuși, a nimănui. »
Mihaela Zamfirache
Nicio muncă fără plată! Iată ce puteți face dacă nu vă primiți salariul în Germania