Nu este o știre sportivă.
Este povestea unei tinere din România, care a reușit prin handbal să ajungă în Germania, unde însă integrarea a fost mai grea decât se aștepta. “Am trăit o perioadă, eu și prietenul meu, cu doar câteva sute de euro pe lună (…) Au fost zile când am mâncat numai pâine (…) La echipă am fost marginalizată. Când intram în vestiar colegele se opreau din vorbit. (…) Mereu îmi spuneau să îmi trimit prietenul acasă”.
Astăzi, Ioana Ana-Maria Pocriș (24 de ani) este cunoscută și apreciată de mai toți locuitorii din Marienberg, a reușit să devină golgheterul ligii în sezonul trecut, iar alături de prietenul ei au planuri să-și deschidă propria afacere.
Pivotul român din Liga Saxoniei (Sachsenliga)
O româncă este singura străină din echipa de handbal a orașului german Marienberg, o localitate din landul Saxonia (Sachsen), situată în apropiere de granița Germaniei cu Cehia.
Ioana Ana-Maria Pocriș (24 de ani) practică handbalul încă din liceu și a jucat la CSU Galați, echipă cu care a reușit să promoveze în Liga I.
A absolvit Facultatea de Educație Fizică din cadrul Universității Ecologice București, specializarea Kinoterapie.
În urmă cu trei ani, a apărut o oportunitate de a juca la o echipă din Germania, HSV Marienberg, în Liga a V-a (Sachsenliga Frauen) la vremea respectivă antrenoarea fiind o româncă. Atunci, Ioana s-a decis să facă o schimbare în viața ei, fiindu-i alături și prietenul ei, Lucian, care a urmat-o în Germania.
Începutul a fost unul destul de greu pentru Ioana și prietenul ei, fiind nevoiți să se descurce cu câteva sute de euro pe lună și uneori, povestește tânăra, să mănânce doar “pâine goală”.
– Chiar atât de greu a fost?
Ioana: “Inițial eu am crezut că voi juca numai handbal. Apoi mi s-a spus că trebuie să și muncesc în paralel, dar mai întâi să mă duc la o școală să învăț limba. Am locuit prima oară într-o cameră primită de la club. Dimineața mă duceam la școală, după-amiaza la antrenamente. Eram foarte obosită. Nu neaparat fizic, cât psihic. Eram nevoită să vorbesc numai în germană. La echipă, orice greșeală făceam, fie ea cât de mică, de minoră, era transformată în “ceva grav”. Mă simțeam mereu sub presiune și asta mă obosea foarte tare”.
– Să înțeleg că în vestiar nu ai avut de parte primirea la care ai fi sperat?
Ioana: “Eu de regulă sunt “sufletul vestiarului”, dar la început m-am simțit marginalizată. Colegele mele parcă nici nu știau că exist. Eram la vremea respectivă mai multe jucătoare străine și erau numai grupulețe, cehoaicele, unguroaicele, nemțoaicele. Și eu. Jucătoarele nu o prea plăceau pe antrenoare și, implicit, pentru că veneam din România, nici pe mine.
Când intram în vestiar se opreau din vorbit. Oricum, nici nu le-aș fi înțeles – râde Ioana. Nu aveam mașină atunci și nici permis de conducere. Nu locuiam în centrul orașului și erau distanțe destul de mari până la magazine, la antrenamente… Colegele treceau pe lângă mine cu mașinile și mă claxonau… să știu că m-au văzut”
– Și totuși, nu ai renuțat?
Ioana: “Nu, am zis că orice început e greu și nu trebuie să renunț ușor. Deși, recunosc, de foarte multe ori mi-a trecut m-am gândit să mă întorc în România. Am spus că aici nu e de mine și că nu am nici un ajutor. Luam ceva bănuți de la handbal și ce mai primeam de la stat. O vreme am trăit două persoane doar cu 700 de euro pe lună, din care trebuia să plătim chirie, cheltuieli etc.. Mereu îmi spuneau să îmi trimit prietenul acasă. El era singurul meu sprijin, îl apreciez enorm pentru că îmi este și mi-a fost alături și în acele clipe. Altul ar fi plecat după prima lună în România. Dar el a stat și am trecut prin greu și prin bine… au fost zile în care am mâncat doar pâine .”
„Dacă aș fi realizat în România ce am realizat aici în numai 3 ani…”
– Când au început să se schimbe lucrurile?
Ioana: “Când s-a schimbat antrenorul și când eu le-am spus celor de la club că m-am decis să mă stabilesc în Germania. Am învățat foarte repede germană, am muncit mult la antrenamente, am fost serioasă și au văzut că îmi doresc într-adevăr să mă integrez. Atunci, pot să spun că am simțit schimbarea. Echipa ne-a găsit locuri de muncă și mie și prietenului meu. Ne-am mutat într-un apartament cu două camere, prietenul meu lucrează ca bucătar, iar eu, la un hotel din zonă, pe partea de Wellness, masaje și tratamente faciale. Am făcut și un curs de cosmetică aici, pe lângă specializare în kinoterapie pe care o am obținut-o în România.
Mă simt foarte bine la serviciu, vorbesc toată ziua germană, iar echipa e a doua mea familie.
Eu am rămas singura jucătoare străină din echipă și singura jucătoare plătită de club”
– Ai reușit să ajungi golgheterul Ligii, cum a fost?
Ioana: „Mi-am demonstrat mie că pot. Nu e Liga I, dar e o realizare pentru mine. În România eram cu mentalul la pământ. Eram mai tot timpul rezervă. Aici joc de plăcere, fără stres și cred că de aceea joc bine. În primul an, am jucat și în Liga a IV-a. Meciurile sunt la fel de grele ca cele din România, din Liga a II-a unde am jucat.
Fanii noștri sunt geniali, avem o atmosferă ca de Liga I, sunt foarte dedicați. Avem două antrenamente pe săptămână, iar în weekend, meci. E super atmosfera acum la echipă…”
S-ar întoarce acasă
Ioana este mulțumită de drumul pe care l-a ales și mai ales de faptul că poate să visese. Iar primul vis este să își deschidă propiul salon de cosmetică în Marienberg, mai ales că de clienți nu ar duce lipsă. Ar vrea să joace handbal încă câțiva ani buni pentru HSV Marienberg și chiar să obțină noi performanțe.
De două-trei ori pe an vine în concediu în România, unde au rămas mama ei și bunicii. Îi este dor de casă, de țara ei și mărturisește că s-ar întoarce. Există totuși un dacă:
“Dacă aș realiza în România ce am realizat aici în trei ani…”, oftează românca.
Sergiu RUSU, München