Chiar dacă sunt departe de țară, mulți dintre românii din Germania vor să sărbătorească Paștele așa cum au fost învățați, cu ouă roșii, cozonac, pască şi miel, dar își doresc și să participe la slujba de Înviere.
Cei din landul Renania de Nord-Westfalia au ocazia să meargă la Parohia Ortodoxă Română din Köln – Lindenthal, acolo unde părintele Teodor Tăbuș îi așteaptă în noua sa parohie, inaugurată în vara anului trecut.
Aflat de 11 ani în Germania, preotul în vârstă de 35 de ani a avut amabilitatea de a transmite gândurile sale și celor care nu pot ajunge la slujba de Înviere, prin intermediul Ziarului Românesc.
Părinte, cât de importantă e credința pentru românii de aici, din Germania?
«Biserica e singura instituție pământească, unii ar numi-o chiar divină, care îi poate aduna pe românii din străinătate în jurul unor nuclee de credință, acestea fiind precum niște școli care promovează valorile importante ale vieții, care îndrumă către discernământul de esență tare.»
Dar mai au oamenii timp pentru așa ceva?
«Oamenii au timp, ei au acest sâmbure în ei, sunt căutători de adevăr, de iubire, de frumos. Desigur, au și dreptul să rătăcească, dar e important să nu rămână în spațiul rătăcirii, pierduți. Orice om își dorește să trăiască o anumită esență a vieții, seva acesteia, să fie iubit, să fie prețuit.»
Ce fel de oameni vin la biserica dumneavoastră?
«În Germania sunt trei categorii de români. Prima e cea a celor care vin la Biserică pentru că așa au fost educați, care cunosc rolul lui Dumnezeu. E și ceva special, pentru că spre deosebire de acasă, în România, unde ai o biserică la fiecare colț de stradă, aici trebuie să parcurgi câțiva kilometri buni dacă ești practicant.
Dar creștinul care face asta are un grad mai mare de libertatre. În țară, ceva te împinge de la spate pentru a urma datinile. Aici, nu te împinge nimeni și, în libertate deplină, îți exerciți credința.
O a doua categorie e cea a oamenilor care nu erau credincioși dar, între timp, au descoperit credința. Poate din prea mult gol existențial.
Au venit, au văzut despre ce este vorba și ceva i-a făcut să privească mai în adânc viața. La fel ca și iubirea, credința nu poate fi înțeleasă prin vorbe. Fie o practici, fie nu. Nu se poate argumenta, se poate doar trăi.
Zilele trecute, ne-a trecut pragul un bărbat care era foarte abătut. A povestit că era împovărat de încercările vieții, de eșecuri și, în momentul acela, pur și simplu se oprise din a mai încerca pentru că simțea că orice face e o fundătură.
Am simțit că avea nevoie de un liant. În timp ce vorbea, nici măcar nu-și ridica privirea din pământ. Voia doar să își mărturisească păcatele și să i se citească o rugăciune. Am discutat și apoi a stat și la slujbă. Când a plecat, se înseninase. Se simțea din nou puternic.
Nu în ultimul rând, avem și o a treia categorie, formată din oameni care nu aveau treabă cu credința în țară și nu au treabă cu ea nici de când au venit aici.
Dar acest lucru este normal. Ceea ce nu îmi place e atunci când aceștia încep să denigreze. Sunt genul de oameni care fac mai puțină treabă și mai mult vorbesc.»
A fost înființată o nouă parohie ortodoxă românească în Germania
Dar preoții români din Germania cum sunt? Există diferențe față de cei din țară?
«Noi, preoții, suntem o matcă, pentru că nu ne reprezentăm pe noi înșine, ci învățătura lui Isus Cristos. Dacă îți place să fii un om roditor, să lași ceva în urma ta, atunci iei totul în serios și îți simți chemarea și vocația.
Menirea unui preot e raportată la darul și valoarea sa ca om. În primul rând, e important să fii tu în ordine, să te ajuți în primul rând pe tine.
Apoi, ca să îi poți ajuta și pe alții, ai nevoie și de voința lor. Sigur, există posibilitatea să te refuze. Noi nu silim pe nimeni să accepte ceea ce avem de oferit. Doar dăruim și explicăm.
Ca preot, trebuie să construiești o relație de încredere, dar trebuie să ai și discreția de a ști când să te retragi. Dacă darurile nu sunt acceptate, nu cel care dăruiește e păgubit, ci cel căruia i se oferă.»
Dar cum au stat lucrurile de-a lungul pandemiei?
«Biserica Ortodoxă Română, la fel ca în alte timpuri dificile, merge mai departe, la fel ca și viața însăși.
Vedem acum, pe timpul pandemiei, că izolarea nu își are rostul. Nu ne place să stăm închiși, căutăm contactul, comunicarea, avem nevoie de o strângere de mână, de libertate.
Mereu au fost vremuri grele în istorie, dar viața merge mai departe. Nu trebuie să ne temem de eșecuri pentru că acestea produc introspecții. Dincolo de orice speculație, am văzut cu toții cât de prețioasă este viața, cât de important este omul, contactul social.
Poate că pandemia a avut rolul să conștientizeze. Eu am luat-o ca pe o binecuvântare, în sensul că ne-a făcut să ne oprim și să reflectăm, să ne gândim care sunt lucrurile esențiale pe care le avem de făcut.
Pentru mine, a fost o introspecție foarte severă, un duș rece, dar aceasta înseamnă esența tare a conștiinței despre care am vorbit. Toate fac parte din mila lui Dumnezeu pentru păcatele noastre.»
Ce gânduri aveți, cu ocazia Sărbătorilor de Paște, pentru românii din Germania?
«Le urez tuturor „Hristos a înviat!”, pentru că El e bucuria și nădejdea noastră. Isus a înviat nu pentru că El avea nevoie să învie, ci pentru că noi aveam nevoie de verticalitate.
Este un gând luminos faptul că cineva s-a jertfit pentru noi pentru a ne ține verticali, pentru a ne aminti care sunt valorile sufletului, acele valori care sunt ca o armătură care te ajută să stai drept. Credința are acest scop, de a le închega pe toate.
Așa cum vedem, istoria nu are o formă deplină, ci credința în Dumnezeu îi oferă deplinătatea. Învierea e plinătate sufletească, încrederea că putem depăși orice situație, precum este și această pandemie.
Este o gură de oxigen faptul că anul acesta nu ni s-a mai luat dreptul de a ne reuni și vom putea gusta împreună din cer.»
Dan Bâra