Erlend Krauser, chitaristul român care l-a cucerit pe James Last: „Eu devin ceea ce fac. Adică devin nota pe care o cânt”
Acum 41 de ani, când a ajuns în Germania, îndesat într-una dintre boxele lui Nicu Covaci, Erlend Krauser, fostul component al formaţiei „Phoenix”, pierduse celebritatea, dar avea cu el chitara şi talentul său. Suficient cât să cucerească nume mari din industria muzicală germană. A cântat în formaţiile „Lake” şi „Roter Mund”, a cutreierat lumea alături de renumita James Last Orchestra, şi-a dezvoltat o nouă tehnică de interpretare, iar luna aceasta a lansat cel de-al 8-lea album, „Last Discoveries”.
Crescut într-o familie unde muzica era la ea acasă, tatăl fiind muzician profesionist, iar mama pasionată de pian, Erlend şi-a început călătoria artistică la vârsta de cinci ani, cântând la un alt instrument decât cel care l-a consacrat, descoperind chitara ceva mai târziu..
„Tata mi-a pus vioara în mâini la vârsta de cinci ani. La început mi-a făcut plăcere să cânt la vioară, dar pe parcurs am avut greutăţi cu «soundul» viorii în poziţiile de sus, unde suna strident şi mi-a provocat dureri de urechi. Restul timpului, când nu exersam la vioară, aveam «Hausarrest» (arest la domiciliu), ca să studiez, iar amicii mei jucau fotbal afară. A fost neplăcut, pentru că tata nu a trăit cu noi, părinţii fiind divorţaţi, şi venea numai la «control», ceea ce în mod obişnuit se termina cu bătaie cu cureaua…De aceea copilăria mea a fost un capitol – cel puţin din viziunea mea de copil – groaznic! Pe la 12-13 ani, am auzit câteva note cântate de Jimi Hendrix şi am ştiut că asta este ceea ce vreau să fac restul vieţii. Chitara mi-a salvat viaţa muzicală. La vioară mai cânt foarte rar”.
Drumul spre libertate
Era elev la liceul „Ion Vidu” din Timişoara când a fost cooptat în trupa „Phoenix”, alături de care a trăit gloria, dar şi cea mai înfricoşătoare experienţă, de a părăsi ţara în mod clandestin. Se întâmpla în 1977, când, ascuns înr-o boxă şi înconjurat de usturoi, brânză de oaie şi cârnaţi, pentu a înşela vigilenţa poliţiştilor şi simţurile câinilor de la vamă, şi-a riscat libertatea pentru a trăi cu adevărat liber într-o altă ţară.
„Am avut noroc să nu mă gândesc înainte la ce s-ar putea întâmpla. Era să mă sufoc în boxa în care eram «înşurubat»! Nu ştiu cât timp am mai avut, ştiu numai că era scurt. Când ne-au scos din boxe, nu am mai simţit nimic. Corpul pur şi simplu a «dispărut». De atunci, toată viaţa evit ascensoarele şi locurile în care mă simt îngustat sau apăsat.
Cum au decurs primii ani pe pământ nemţesc? Nu pierduserăţi doar celebritatea, ci şi marea dragoste, pe care aţi lăsat-o acasă…
«A fost foarte uşor la început, să respir aer liber. Dar mi-am dat seama foarte repede că Phoenix nu avea şanse în vest în acea perioadă şi că această «libertate» va avea un preţ! Şi m-am hotărât să-l plătesc. Altfel veneam înapoi.»
Când a venit cu adevărat succesul în Germania şi cât aţi muncit pentru el?
«A venit cu trupa LAKE, cu care am colaborat doar doi ani, dar prin ei, ei fiind stabiliţi în Hamburg, am intrat în scena muzicanţilor de studio, în care se câştigau bani buni pe vremea aceea. Ceea ce fac eu nu se poate numi muncă. Este altceva! Cea mai bună interpretare pe care am găsit-o este: eu „devin“ ceea ce fac. Adică devin nota pe care o cânt. Nu ştiu dacă această „stare“ poate fi înţeleasă de oamenii „normali“…»
Aţi cântat 23 de ani în James Last Orchestra. Cum l-aţi cucerit pe James Last?
«I-am fost recomandat de către un prieten. Am cântat cu trupa mea, „Erlend Krauser Band“, în Hamburg, în clubul LOGO, şi au venit James Last şi fiul lui să mă vadă. După concert, m-a întrebat dacă am chef să cânt pentru el, iar după primul CD, „Viva Espana“ (imprimare de CD), pe care l-am cântat pentru el, m-a întrebat dacă vin cu orchestra lui în turneu. Şi aşa m-a „recunoscut“ tot mai mult şi a început să-mi dea tot mai multe solouri. Am cântat cu el în toată lumea şi am făcut cel puţin 30 de discuri..»
Aţi lansat recent un nou album, „Last Discoveries”. Care este povestea lui?
«Conţine toate solourile pe care le-am cântat cu James Last în cei 23 de ani, în afară de cântecele trupei Abba. A fost ideea unei doamne din Graz, o mare fană a mea, care şi-a dorit un CD cu aceste piese, dar în „soundul“ meu, pe care îl ştie din cele 7 CD-uri pe care le-am scos pe piaţă. Toate se pot găsi pe site-ul meu www.erlendkrauser.de.»
Folosiţi o tehnică specială, tapping, pentru interpretarea pieselor. Cum aţi descoperit-o şi ce ne puteţi spune despre ea?
O piesă a Christinei Aguilera, „Hurt“, pe care a ales-o James Last să o cânt în anul 2008, în turneu, ca un solo de chitară, m-a forţat să-mi schimb tehnica. Schimbarea a fost de felul acesta: parcă nu mai merg stând în picioare, ci stând în mâini. Am studiat ore în şir, zilnic, această tehnică. Notele se cântă şi cu mâna dreaptă şi mi-a deschis o uşă care nu se poate descrie în cuvinte. Este aşa… un cântat direct din suflet, o posibilitate de a mă exprima aşa de tare cum nu am mai simţit înainte de a descoperi această tehnică.»
Cât timp din zi petreceţi în studioul dumneavoastră din Hamburg?
«Am două studiouri, unul „mare“, în afara apartamentului unde locuiesc, şi unul „mic“, acasă. La studio fac producţiile şi acasă studiez. În studioul mare produc şi alţi artişti, momentan lucrez cu un cântăreţ necunoscut încă. CD-ul va fi gata în toamnă.»
Aţi fost de curând în România, pentru a cânta la evenimentul caritabil „Muzică pentru viaţă“, de la Reşiţa. Cum vi se pare România?
«Nu pot vorbi de toată România, pentru că nu am fost decât în Timişoara şi Reşiţa. Reşiţa e un loc liniştit şi îmi place natura care înconjoară orăşelul. Oamenii de acolo au fost amabili. Mentalitatea unora este încă aceea de pe vremea anilor 70-80. Oamenii tineri sunt preocupaţi cu tentaţiile lumii moderne: aproape fără excepţie se „butonează“ pe telefoane mobile, toţi se grăbesc de parcă lumea se termină în câteva clipe, mamele îşi imping cărucioarele cu copii în timp ce scriu sms-uri…un peisaj cunoscut şi aici. Un prieten m-a dus cu maşina pe un drum înspre Lugoj, mai nefrecventat, şi am avut mare plăcere să mă uit în stânga şi-n dreapta, numai terenuri neatinse de mâna omenească! Minunat!»
Spuneaţi, într-un interviu, că bătrâneţea dumneavoastră s-ar putea să nici nu apară vreodată. Care este secretul tinereţii fără bătrâneţe?
«Să nu fii preocupat cu tine însuţi, ci cu ceea ce ţi-a „fost dat“ să faci în călătoria pe această planetă, de către „MAREA FORŢĂ“ – terminologie aleasă să nu devină religioasă. Mă refer la „The Creator of everything“.»
Nemţii v-au numit „Der Hamburger Eric Clapton”. În ochii dumneavoastră, cine este Erlend Krauser?
«Un chitarist şi un pictor muzical care îşi face treaba.»
Ce-ţi trebuie ca să devii un bun chitarist?
«Trebuie să iubeşti ceea ce faci şi să studiezi cât poţi de mult, o viaţă întragă.»
Cum vedeţi piaţa muzicală din Germania?
«„O dictatură de artă“ finanţată de casele de discuri împreună cu politica, ambele având planul să tâmpească lumea.»
Unde vă pot vedea românii în perioada următoare?
«Am să vin la Reşiţa anul acesta, timp de o săptămână,voi lucra muzical cu copii pentru care am cântat pe 15.04.2018 în cadrul „Muzică pentru viaţă“. Momentan tratez cu Marius Giura dacă o să cânt la „Garîna Jazz Festival“, în iulie, iar în toamnă voi cânta, probabil, într-o serie de cluburi în toată ţara.»
Mihaela Zamfirache
Cei mai mulți medici străini din Germania sunt români. Cifre șocante ale exodului alb