În anii comunismului deplasările în ţările occidentale erau extrem de rare, rezervate doar câtorva persoane, în anumite condiţii, iar cele în statele comuniste aprobate după multe verificări şi în general pentru excursii organizate, cu grupul. Deţinerea unui paşaport nu era posibilă, astfel că libertatea de mişcare a oamenilor dincolo de graniţele ţării era serios îngrădită.
Dublă îngrădire
Mai mult de atât, libertatea de mişcare în interiorul propriei ţări devenise, cel puţin în anii 80, la fel de îngrădită, atât timp cât locuitorii României din alte zone decât cele de graniţă aveau nevoie de explicaţii foarte serioase şi verificabile pentru a-şi justifica prezenţa în localităţile de graniţă. Dublă îngrădire, prin urmare!
Nu doar ai noștri
Dorinţa de a părăsi propria ţară şi de a căuta libertatea şi un trai decent în Occident devenise acută, iar aceea a autorităţilor, de a evita evadările, era pe măsură. O situaţie similară se petrecea şi în Germania de Est, de exemplu, unde, cât timp a existat Republica Democrată Germană (RDG), mulţi dintre locuitorii acestei ţări au încercat să o părăsească. Câteva sute, circa 800, după cum reiese din arhivele serviciilor secrete ale RDG şi României, studiate de cercetătorul german Georg Herbstritt, au venit în România, de unde sperau să poată ajunge, via Iugoslavia sau Ungaria, în Germania de Vest.
Sediul arhivelor fostei Securități est-germane, STASI
Între 1962 şi 1989, deci, circa 800 de cetăţeni ai RDG au încercat, în total, să fugă în Vest prin România. Aproape fiecare al treilea a reuşit, în vreme ce două treimi dintre transfugii din RDG au eşuat, ne-a explicat cercetătorul german.
Est-germanii preferau însă graniţele Bulgariei (de opt ori mai mulţi au trecut pe acolo) şi mai ales pe cele ale Ungariei, unde o proporţie considerabilă a transfugilor care fuseseră prinşi la graniţă provenea din RDG.
Cum se păzeau graniţele României
Românii păzeau extrem de bine graniţa româno-iugoslavă, prin diverse mijloace – turnuri de pază ale grănicerilor, pichete, câini dresaţi să ia urma fugarilor, sârme întinse la distanţe variabile faţă de terenul bine arat, pentru a nu rata vreo urmă de pas de fugar, trasoare care se declanşau la atingerea sârmelor, rulouri de sârmă ghimpată şi mai ales grăniceri bine manipulaţi, cărora li se băga în cap că au de-a face cu trădători de ţară şi posibili criminali, capabili să îi atace şi să le ia vieţile. E drept, aceiaşi grăniceri primeau compensaţii pentru fiecare frontierist pe care-l opreau din drumul său spre libertate. Viu sau mort, un frontierist oprit din drum însemna zile de permisie şi alt gen de recompense.
Mijloc de semnalizare audio, la granița iugoslavo-română
Drumurile de acces, inclusiv trenurile, către localităţile de graniţă erau strict verificate, astfel încât „justificarea prezenţei în zonă” trebuia făcută chiar de la câţiva kilometri distanţă, în tren, când erai legitimat, fiind o figură nouă în zonă. Controale în trenuri, controale în gări, controale pe şosele. Orice era posibil. Dacă nu erai din localitate, trebuia să ai o poveste foarte bine legată, să nu ai nicio ezitare la relatarea ei. Orice ezitare atrăgea după sine percheziţii, moment în care, dacă asupra ta se găseau obiecte suspecte, gen binoclu, cască pentru înot, hartă etc, lucrurile deveneau clare iar soarta îţi era pecetluită. Urma ancheta, inevitabila bătaie, iar în cele din urmă, epuizat, mărturiseai că intenţionai să treci graniţa fraudulos.
Pichete de grăniceri de partea iugoslavă, în zona Marcovaț
Multe destine au fost schimbate la aceste interogatorii. Mulţi oameni au fost snopiţi în bătaie, făcuţi să renunţe la planurile lor, condamnaţi. Alţii, după ce au ispăşit pedepsele, au încercat din nou să treacă.
Micul trafic
O particularitate a localităţilor de graniţă, mai ales cele cu Iugoslavia, era micul trafic de frontieră. Iugoslavii veneau în România şi comercializau mărfuri mult-râvnite pe piaţa noastră, atât de lipsită de produse de bază: blugi, Vegeta, ţigări, cafea, conserve etc.
Români din comunele de graniţă primeau permise de trecere „dincolo” de câteva ori pe an. E drept, nu toţi.
Venirea iugoslavilor, de exemplu, în pieţele din oraşele de graniţă, era o bună ocazie pentru cei care intenţionau să evadeze de a-şi crea contacte dincolo. De a-şi pregăti fuga. Unii îşi aranjau trimiterea actelor, prin aceştia, pentru a nu le distruge în timpul trecerii înot a Dunării. Alţii pur şi simplu erau în căutarea de călăuze, pentru a scăpa de România, dar şi pentru a merge mai departe, spre Trieste, în Italia, sau Graz, în Austria, şi a evita, astfel, să intre pe mâna autorităţilor iugoslave, care ar fi putut să-i returneze omologilor români. Iar returnarea însemna condamnare la închisoare şi bătăi crunte.
Despre evadările din România a relatat, în mai multe rânduri, inclusiv scriitoarea română de etnie germană Herta Muller, laureată a Premiului Nobel pentru Literatură, ea însăşi emigrată în Germania.
Herta Muller
„Cu excepţia sărăciei, dorinţa de fugi reprezenta a doua cea mai cuprinzătoare însuşire comună din ţară. Oamenii erau literalmente bolnavi de fugă. Nimeni nu cunoaşte numărul celor morţi în timpul fugii peste graniţă. Sunt mii, dar despre acest subiect nu se vorbeşte nici acum în România. Fuga devenise o obsesie”, afirma Herta Muller.
Autori: Marina Constantinoiu și Istvan Deak
Această campanie de presă este susţinută de programul „Reporters in the field”, al Robert Bosch Stiftung, în parteneriat cu Berliner Journalisten Schule.
Cititorilor care doresc să ne contacteze şi să ne ofere informaţii referitoare la tema frontieriştilor le stau la dispoziţie adresele de e-mail: [email protected], [email protected]
sursa: miscareaderezistenta.ro
CITEȘTE ȘI:
Cum fugeau românii de comunism şi cine le-a frânt aripile
Povestea românilor care au fugit din închisoarea în aer liber numită România comunistă