Ne colorăm fețele, dar ochii nu ni-i ascundem.
De-o vreme și în Stuttgart domnește apăsător un duh nevăzut. Oare contează dacă eu cred în el sau nu?
Îi dau crezare însă destui care l-au întâlnit direct, ei sau familiile sau prieteni de-ai lor.
Cu unii a dat mâna scurt și și-au văzut apoi de drumul lor, fiecare în parte. De la alții însă, nu a mai vrut să plece și pe unii dintre ei, i-a luat și i-a dus printre stele.
Și duhul acesta cu straie amăgitoare, are veleități de cameleon, zic unii care încearcă să îl cunoască mai bine, apropiindu-se de el precum calul troian cu intenții ascunse. Un joc ce numară secunde și luni, ce nu vrea să ia sfârșit.
Jucăm „Fața-ascunselea”, sperând să nu ne recunoască, să se plictisească, să plece și să ne lase în pace. Ne colorăm fețele, cu pete mari în alb, roșu, negru, cu mostră florală sau comică, cu buline, în piele de șarpe, ba chiar luând de model de la cei ce luptă direct în laboratoare ori spitale.
„Fața-ascunselea”, un joc ce devine la un moment dat, după speranțe și așteptări destul de obositor, mai ales când duhul nevăzut nu ne dă direct o palmă peste ceafă să ne explice că nu, nu a plecat, e încă aici și lui îi place jocul.
Sudoare în picuri mari începe să curgă pe fețe nedumerite și neîncrezătoare, jocul acesta ajunge să fie tot mai neplăcut, ne scoate din ritm și obișnuințe și… uff, regulile acestea…! Regulile acestea care se adună pe creier într-o horă cu pași mărunți și apăsați, mult prea apăsați, mult prea sacadați… regulile acestea care încovoaie numai prin gând, prin simpla existență…
Ne-am dezobișnuit de reguli și nu ne place să ni se impună…fluturăm steagul unei libertăți alunecoase, pe care ne-o construim trăgând cu ochiul la celalalt în timp ce îi vorbim despre iubirea lumii.
Avem nevoie să strigăm, ca să ne auzim. Ca să arătăm că încă mai suntem, că OMUL care a pășit pe Lună este în secolul în care nimic nu i se mai poate împotrivi. Un strigăt răgușit, un urlet în noapte. Noaptea neputinței, Noaptea necunoașterii Universului Macro și Micro.
Noi, acești oamenii ce mută munții din loc și schimbă firescul apelor, atât de neputincioși, de fapt.
Undeva însă mocnește o teamă, venită din nesiguranță, nesiguranța cuvintelor ce joacă în același joc, uneori în tandem, alteori în opoziție, gânduri ce se învălmășesc, duc la resemnare sau la răzmeriță, la cuvinte de rugă sau amenințări ce dor.
Trăim epoca modernă care ne dovedește că e un amalgam de succese-insuccese, încredere și lacrimi și acel urlet surd, din fiecare piept auzit sau mut.
Iar la final vedem cum se conturează diafan cuvântul Destin. Destinul existențial care îți dă o șansă sau nu, ce sfidează normele și legile, cuvintele sau tăcerea.
Fiecare cu „eul” său, interior singuratic învășmântat în fațada timpului în care se oglindesc stelele și luna, soarele și eternitatea Universului.
Daiana Matieș, Stuttgart
21.07.2020