Recenzia volumelor „Stress & the Cities. Vise, valuri, vorbe”, semnate de Florika Waltère, aduce în prim-plan un roman experimental fascinant, ce îmbină jurnalul personal cu evocările istorice și observațiile sociologice. Cele două volume, apărute la editura Leviathan din București, oferă o frescă amplă a experiențelor umane, ilustrând cu precizie chirurgicală viețile fragmentate între România comunistă și democrația occidentală. Cu o structură narativă nonconformistă, plină de detalii culturale, politice și personale, cartea își provoacă cititorii la o lectură atentă, revelatoare și uneori obositoare prin tensiunea constantă dintre introspecție și observație socială. Este o operă care trece granițele geografice, lingvistice și emoționale, plasându-se într-un spațiu literar dificil de clasificat, dar cu siguranță captivant. Autorul acestei recenzii este doctorul Mihai Neagu Basarab, directorul Bibliotecii Române de la Freiburg.
Florika Waltère: Stress & the Cities. Vise, valuri, vorbe, vol. 1
Primul volum din acest roman experimental, cu o prefață de Costin Tuchilă, a văzut lumina tiparului la editura Leviathan din București în anul 2024. Scurta prefață de nici două pagini se intitulează „Ubi patria?” și în ea editorul afirmă: „Dincolo de cotidianul vieții obișnuite, cartea ar putea fi și o pagină de istorie trăită atât în comunismul românesc, cât și în democrația occidentală… Cartea este și un jurnal al unor noi experiențe de viață, al prieteniilor, succeselor, iluziilor și deziluziilor, un jurnal al treptelor vieții,… Cele două volume sunt structurate pe capitole scrise într-un stil vivace, asemănător dialogurilor de azi de pe rețelele sociale…. Autoarea aduce în scenă multe personaje, dar cu mână sigură le așează pe harta lumii pentru că, lucru mai puțin obișnuit, recreează dialoguri, întâmplări cu o precizie aproape chirurgicală, iar întâmplările din tinerețe se înscriu cu prospețime în prezentul continuu.”
Primul volum numără 340 de pagini și cuprinde 71 de capitole. Desigur, apar discutabile indicațiile numeroase de regie pentru citirea unui roman, respectiv pauză, între paranteze drepte, dar acest lucru se poate asimila unei anumite imperioase nevoi de libertate de exprimare, ca și nevoia de pseudonim. Există aproape certitudinea că acest roman experimental ar fi, de fapt, memorii cu veridicitate de reportaj, corespunzând unei imperioase nevoi dacă nu de adevăr, în orice caz de sinceritate.
Documentarea istorică este foarte bună, sesizându-se, de pildă, foarte corect diferența de intenții din cadrul personalităților lui Corneliu Codreanu și Horia Sima. Totuși, închiderea legionarilor în lagărul de concentrare de la Buchenwald nu s-a produs în urma unei certe între Sima și Hitler, ci în urma faptului că Sima nu a respectat convenția de a-și anunța deplasările din localitate, plecând la Roma pentru a discuta cu Mussolini fără să anunțe. De altfel, Mussolini nici nu i-a acordat vreo audiență. Oricum, istoria mișcării legionare este scufundată în ideologii și hărăzită să rămână tainică pentru posteritate, în realitate.
Un element evident în această lungă evocare cu caracter cinematografic îl constituie diferența între evocările din țară, mai relaxate, și evocările din exil, oarecum tensionate, marcate de stresul înstrăinării, care nu lipsește nici măcar din titlul englezesc al acestui roman românesc. Cea mai mare parte din tensiunea existentă în această carte rezultă din solicitările foarte variate din partea celor în mijlocul cărora își duce viața eroina principală și imposibilitatea acesteia de a se adapta în jos. Această situație explică și faptul că acțiunea romanului apare fragmentată în zeci de narațiuni aparent independente între ele.
Aproape în toate cele 71 de capitole ale primului volum plutește o acută nevoie de neschimbare, pentru autoare schimbarea având ceva degradant întotdeauna. Oricum, o parte din actualitatea romanului este asigurată de cosmopolitismul acestuia, realizat nu numai prin fragmentarea desfășurării narațiunii în diferite țări, ci și prin folosirea frecventă de expresii și chiar propoziții banale, formulate cu ușurință și o anume eleganță în germană, engleză și franceză. Există în toată cartea o anume acuitate în înțelegerea exactă a realităților în curs de constituire.
Alunecarea spre stânga, în mai multe landuri ale Germaniei, nevoia acestora de socialism internaționalist este redată cu o mână de maestră. Desigur că experiența dobândită în România lui Dej și Ceaușescu asigură exactitatea percepțiilor din zona politicului. Și totuși, faptul că scriitura este constant tensionată, când psihologic, când sociologic, când politic și uneori chiar economic, face lectura destul de obositoare. Mai relaxate sunt fragmentele – amintiri din România, care ne apare ca un veritabil port în care personajele au fost mai puțin stresate, chiar și atunci când primejdiile nu erau de neglijat.
Am ales spre exemplificare un scurt pasaj din capitolul
„Revelion PR: …
– Ce faceți voi, porumbei, stați afară de Revelion? Înăuntru vin chelnerițele cu potolul. S-au ocupat frumos bătrânii de organizare. Hai și voi!
– Merci, venim imediat…
– Ai văzut că ne-a zis porumbei și nu s-a prins că suntem șori-lei?
– Hai să intrăm și noi, că-mi răcești.
– Lasă ușa deschisă puțin, că e prea mult fum înăuntru.
– Te mai învârt niște piruete cât e parchetul liber și bătălia mare la bucate? Ia auzi-l pe Demis Russos cu Perdoname.
– Eu pot să-ți spun pardon, Leo, că te indispun cu poveștile mele răsuflate. Nu le lua în seamă: să treacă doar ca o ploaie de vară prin coama ta de leu…
– La mulți ani, Șori! (pauză)
– Leo, iartă-mă, e atâta fum și atâta mâncare și atâta zgomot. Cred că am băut prea mult.
– Vrei să mergem? (pauză) Nu vii la mine?
– Așa turtită cum sunt acum?
– Tocmai, nu pot să te las singură: îți dau o aspirină și îți fac un ceai, și un masaj, dacă vrei. Sau nu-ți fac, dacă nu vrei. Sau dacă vrei… facem șori-lei. Cum dorești. (pauză)
– Sună tentant, cu sau fără șori-lei, dar mâine la prânz e masă mare la mama acasă.
– Ești mult mai aproape de la mine, promit, te duc eu la timp la ea.”
Este în toată cartea o luptă între atmosferă și chei, conversațiile curg destul de banal, dar în subsidiar mai este un mesaj pentru cei care au fost martori la evenimentul trăit. Recenzentul care nu știe cine se ascunde sub pseudonimul autoarei n-are nici o șansă să dezvăluie vreo cheie, oricât le-ar presimți. Nu putem exclude posibilitatea ca volumul al doilea să aducă mai multă lumină în acest roman experimental.
Citiți și: Ion Dumitru din München, la ARO Frankfurt: «Un om, o editură, o instituţie, un poem»
Florika Waltère: Stress & the Cities. Vise, valuri, vorbe, vol. 2
Cel de al doilea volum al acestor aproape memorii, sau numai roman experimental, conține, de asemenea 70 de capitole, dar are un ceva mai pronunțat caracter pedagogic, în sensul că, în toate țările prin care se perindă personajele, acestea învață câte ceva din obiceiurile locului. De pildă, Philippe îi explică lui Doris că expresia „a face ceva de la 5 la 7” are un caracter intim, eventual erotic, și nu presupune, în Franța prelungirea orelor de muncă în intervalul respectiv. Există, desigur încă foarte multe informații care nu asigură preîntâmpinarea unor posibile confuzii. Câteva sunt mai greu de crezut, dar ca excentricități, orice este posibil. De pildă, la un festin pentru o sută de invitați cu meniu de lux, masa e servită în farfurii și cu tacâmuri din material plastic, de unică folosință! Ca la picnic pe plaja mării!…
Abundența de informații utile despre diferite aspecte ale legislațiilor din Germania, Franța, Statele Unite ale Americii ș. a. m. d. fac lectura nu numai plăcută, ci și utilă. Mai ales pentru cine o citește deocamdată, pentru că în anii următori presimt că foarte multe legislații se vor modifica semnificativ. Deși eu personal locuiesc la nici o sută de km de Strasbourg, de 34 de ani, și am fost cu automobilul de multe zeci de ori în Franța prin Strasbourg, abia din al treilea capitol de aici am aflat că din Germania, din Kehl se poate ajunge în Strasbourg cu tramvaiul! Există o mare densitate de informații utile care împiedică recenzentul să considere această carte un roman exotic, deși vin în discuție întâmplări petrecute în zeci de țări din mai toate continentele. Călătoriile sunt și prilejuri de iubiri mai mult sau mai puțin romantice. Sunt discutate, de pildă, particularități ale asigurărilor medicale și ale stilului medicilor de a-și practica profesiunea în diferite țări. Evaluările, cât am cunoscut personal din ele, mi-au apărut drept foarte corecte.
În capitolul „Fine Love” însă ni se propune un discurs asupra particularităților femeilor românce pe care, personal, îl consider de o asprime nemeritată de către majoritatea femeilor tinere din perioada în care eram și eu mai tânăr. Autoarea are atâta dreptate într-o mulțime de evaluări încât, atunci când nu sunt de acord cu ea, trebuie să-mi iau niște rezerve. Când sunt discutate romane, părerile sunt împărțite, ceea ce dinamizează lectura. Și când se discută despre băieței și fetițe, se evidențiază diferențele evidente de comportament, mai ales în ceea ce privește utilizarea computerului. Apoi, când se discută ce urmăresc elevii și elevele la școală, perspectiva viitorului omenirii devine sinistră. Deocamdată însă, autoarea și prietenele ei sunt încă în putere, frecventează teatrele de operă din diferite metropole și apreciază spectacolele după parametri raționali. Deci, dezastrul n-ar fi iminent imediat, ci doar într-un viitor nu prea îndepărtat.
„Cineva pentru clipele de tandrețe” este doar primul capitol cu potențial erotic din acest volum și conține în cel mai subiectiv domeniu al existenței umane o sumedenie de replici pline de bun simț. O anumită tensiune între bărbat și femeie mai apare în multe capitole, chiar dacă uneori există un substrat satiric, ca, de pildă, în repetarea obsesivă a expresiei „Mut munții!”
Viața de familie, cu copii de diferite vârste, de la preșcolari la adulți, este prezentată într-un mod în măsură să asigure soluții optime pentru mulți părinți derutați de particularitățile extravagante ale copiilor lor, indiferent de vârstă. Capitolul „Atâta viciu am” incită, pentru a afla că e vorba despre slăbiciunea față de înghețata de vanilie și de vișine. Și în „Modern Love” ni se prezintă un prezent așa cum pesimiștii își imaginează viitorul, adică fără normalitatea sexuală încă majoritară azi și sper că măcar până la apariția acestei recenzii în Buletinul Bibliotecii române din Freiburg.
În „Jocuri de bărbați” în cei trei jurnaliști incriminați drept exemple negative, respectiv principalul, Deleanu și Văleanu, parcă l-aș ghici pe un anume compatriot din sudul Germaniei. Cred că „Amurgul zeilor” e cel mai scurt capitol, o splendidă descriere de peisaj, preponderent acvatic. Sunt capitole în care se relatează o situație și se revine după cinci sau șapte ani, sau mai mulți pentru a se sesiza modificările survenite, ca în capitolul „Salvarea vine la telefon”.
Autoarea nu este amatoare doar de muzică de operă și simfonică, ci și de arte plastice, motiv pentru care este vizitat muzeul din Basel, chiar repetat, uneori în compania unui amant numit Bizonul. Există însă, din când în când, repere românești. De pildă capitolul „Ca la Săpânța”. Anumite capitole au subcapitole. De pildă, „Duminica”. Trebuie să recunosc, că n-am înțeles anumite experimentări romanești, ca, de pildă, în capitolul „Răfuială retro”. Cultura autoarei, sau a autorului care a ales un pseudonim feminin, este vastă și chiar pe amănunte mai puțin importante. Se relatează, de pildă, despre Gala, că a fost mai întâi soția lui Éluard și apoi a lui Dali. Ceea ce mi se pare a fi mai degrabă un cancan, decât cultură generală.
Problemele politice sunt atacate în treacăt, doar ca să ni se transmită faptul că nu sunt străine autoarei, cu cunoștințe temeinice „De la A la Z”. Personajele feminine sunt mai amănunțit prezentate decât cele masculine și, în același timp, mai verosimile, mai autentice. Capitolul „Refugiații noștri” insistă asupra celor care nu merită amintiți istoric, deci respectă regulile romanului istoric. Titlurile capitolelor sunt mai mult în limbi străine, fără a lipsi însă limbile moarte, latina și greaca. De pildă, „Vita longa, ars brevis”. Titlul capitolului „Nu vrem să fim ca voi!” pare a fi una din cheile acestui roman. Mi se pare foarte interesant faptul că reprezentanții rasei galbene sunt prezentați pe națiuni: japonezi, coreeni, thailandezi, chinezi etc.
Trebuie să recunosc că liniile de dialog oriunde pe rând și nu la capăt de rând îngreunează lectura, mai ales într-un roman în care se dialoghează foarte mult. Este foarte evident faptul că, pe măsură ce narațiunea înaintează, calitățile de prozatoare ale autoarei devin tot mai deslușite. Un anumit pesimism estompat totuși e explicat de titlul capitolului „Viitorul e aici”. Un capitol are titlul ca o interogație retorică: „Ubi bene?”. De fapt, aici se dezvăluie dezastrul german pe care numai nepricepuții nu-l sesizează încă. Spre final avem, în fine, un capitol care nu interzice optimismul, la un moment dat ce permite umorul: „Lumea e în ordine”.Volumul 2 se încheie cu trei epiloguri epistolare, numite la rând Flăcări, Jar și Scântei. Sunt în total vreo 15 scrisori compuse alternativ de către o femeie și un bărbat care se cam iubesc.
Mihai Neagu Basarab