După șase zile în Germania, începi să te obișnuiești cu starea de normalitate și să te simți cumva de acolo. Simți, de fapt, că te-ai născut pentru a aparține unei societăți funcționale și că haosul de la tine de acasă îți provoacă anxietate, nu ți se potrivește.
În primele zile ești năuc, nu poți înțelege de ce la ei se poate și la noi nu. De ce pe autostradă toată lumea respectă regulile și nu clipește nimeni din faruri ca să te dai la o parte, chiar dacă conduci o mașină „inferioară“ din Europa de Est (apropo, am văzut mai multe Logan-uri la Berlin decît în Cehia și Slovacia, complexul mașinii puternice și scumpe nu prea există), de ce traficul din Berlin este atît de lejer (pentru că toată lumea folosește transportul în comun – e adevărat, impecabil, dar și bicicletele – e adevărat, au piste excelente), de ce spațiile publice sînt în așa fel gîndite ca să te simți relaxat, cum poate să fie Berlinul un oraș atît de verde, cum de poți să bei bere în S-Bahn fără ca nimeni să se uite ciudat la tine, cum de poți să te îmbraci cum vrei, să-ți pui chiar și crengi înflorite în păr (am văzut asta) și nimeni să nu comenteze, cu condiția, însă, să nu deranjezi pe nimeni, cum de reușește toată lumea să-ți zîmbească la cafenele, restaurante, pub-uri, chiar și etnicii turci sau japonezi care n-au învățat încă bine limba germană (și e puțin probabil că o vor învăța vreodată). Și multe altele.
În cele șase zile mi s-au întîmplat tot felul de chestii mărunte, unele mi-au dat doar o stare de bine, două dintre ele mi-au pus problema dacă chiar ar fi cazul să mă mai întorc. Într-o suburbie liniștită, în zi de duminică – aproape nimeni pe stradă, o mașină trecea cam o dată pe oră, n-am mai așteptat să se schimbe semaforul și am făcut cîțiva pași pe trecere. Bătrînica de pe cealaltă parte a drumului s-a uitat la mine ca la una scăpată de la ospiciu și și-a făcut discret cruce. Rușinată, m-am întors înapoi pe trotuar și am așteptat să se facă verde.
Seara, în Alexanderplatz, un loc plin de bețivi, de artiști ucraineni fumați, de participanți la mici proteste ad-hoc, plus o babă cu părul roz care tricota – dar ăsta e farmecul lui, pe jos erau într-adevăr o puzderie de gunoaie, în general mucuri de țigară și cutii goale de bere. O angajată de la Salubritate, în jur de 60 de ani, mătura în mod disciplinat și responsabil, cu zîmbetul pe buze – și nu era un zîmbet de complezență, la un moment dat ne-a rugat să ridicăm picioarele (stăteam pe bordura de piatră a fîntînii arteziene) ca să-și facă treaba. Ne-a mulțumit. Mi-am dat seama că femeia aia chiar își lua în serios slujba, chiar dacă era ultimul dintre job-uri. Sau pur și simplu era mulțumită de faptul că avea slujbă.
Așadar, de ce la ei se poate și la noi nu? Oare ține de profilul psihologic al poporului respectiv sau doar pe noi, ăștia din Est, comunismul ne-a spălat pe creier, ne-a modificat „genetic“ într-un asemenea hal încît să nu mai avem nici un fel de valori din astea mărunte – seriozitate, responsabilitate, decență, poate un pic de disciplină?
M-am gîndit la toate acestea pe lungul drum cu mașina spre casă, realizînd în același timp că întoarcerea în sine e traumatizantă. Cînd zbori cu avionul, n-ai cum să observi gradual cum se degradează „lumea civilizată“ cu fiecare sută de kilometri pe care o parcurgi. Ajungi la concluzia că poate e mai bine să nu mai ieși din țară, să nu mai vezi nimic, măcar nu mai ai cu ce să compari ca să-ți faci sînge rău – de ce n-o să fie niciodată la noi ca la ei?
Citiți continuarea pe DILEMA VECHE