Sfârşitul anilor 80 pentru România lui Nicolae Ceauşescu şi a regimului comunist instalat contrar voinţei populare a însemnat o acutizare a tuturor problemelor create tocmai de sistemul însuşi. Scăderea nivelului de trai, îngrădirea libertăţilor, izolarea internaţională a ţării, politica de stat haotică şi abuzurile care erau comise la adresa populaţiei au afectat grav starea de spirit a populaţiei, aducând în pragul disperării oameni din cele mai diverse categorii.
Libertatea, aşa cum arată ea în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, pentru români era „dincolo”. Dincolo de Dunăre, dincolo de fâşia de pământ arată fin, pentru a prinde orice urmă de om care ar fi intenţionat să fugă, ba chiar dincolo de mare. Pentru unii ajunsese o obsesie, iar vârsta nu era un criteriu când venea vorba despre setea de libertate. Aşa se explică faptul că printre frontierişti au fost mulţi minori. E uşor acum să-i judeci şi să-i cataloghezi drept teribilişti. E mai greu să te pui însă în pielea lor şi să încerci să retrăieşti vremuri de îngrădire prin prisma unui om cu educaţie, şcoală, informaţii şi putere de discernământ.
Actele, singura lor avere
S-au pregătit, s-au antrenat, şi-au adunat informaţii, s-au dotat cu hărţi, au făcut rost de bani, au contactat călăuze, au înotat bazine întregi, şi-au pregătit actele şi au îndrăznit să spere. Plecau cu actele într-o pungă din plastic, de cele mai multe ori lipită de corp. Asta le era averea. Cei mai norocoşi aveau rude sau prieteni în Occident. Adresele acestora, date de contact şi detalii erau, în cele mai multe dintre cazuri, biletul de ieşire din lagărul comunist, căci le dădeau siguranţa că nu vor fi returnaţi autorităţilor române.
Tăcerea, o obligaţie
Visul evadării ajunsese unul de masă în anii 80 şi l-am trăit mulţi dintre noi, în tăcere, căci orice persoană care ar fi aflat despre planurile de evadare putea fi un potenţial turnător. Şi din păcate hidoşenia sistemului s-a arătat tocmai în aceste „mici” detalii. Peste ani, mulţi dintre frontieriştii astăzi liberi şi-au cerut dosarele de la Securitate, aflate acum în custodia CNSAS. Şi au încremenit de durere şi de scârbă, descoperind cum propriile rude, soţi, soţii, copii, fraţi şi cumnaţi, dar şi vecini, colegi, prieteni şi mai ales preoţi turnau la foc automat, din motive numai de ei ştiute.
Hidoşenia dosarelor de la CNSAS merită ea însăşi o campanie de presă. E imposibil să răsfoieşti dosare fără să simţi nevoia de antivomitive. Securitatea comunistă atotputernică umbla în măruntaiele intimităţii până găsea punctul vulnerabil al fiecărui om.
Val migraţionist fără precedent
Tineri, unii chiar minori, oameni în toată firea, ba chiar unii trecuţi de prima tinereţe, dar în putere, ajunseseră să-şi spună că moartea, fie ea pe fâşie sau în apele Dunării, este de preferat traiului lipsit de orice libertate. Fuga din ţară devenise un deziderat pentru mulţi. Consecinţa? România s-a confruntat cu un val migraţionist fără precedent, care nu era de dată recentă, ci îşi avea debutul în perioada 1948-1949, dar care după 1985 a cunoscut cote de neimaginat.
Migraţia legală era, desigur, interzisă, cu excepţia unor cazuri de reîntregire a familiei care presupuneau consum enorm de energie. Demenţa securisto-comunistă ajunsese să îngrădească inclusiv libertatea de mişcare în interiorul propriei ţări, atât timp cât „nu îţi puteai justifica prezenţa în localităţile de frontieră, deci nu aveai ce căuta în acele zone”!
Libertatea de mişcare, garantată prin Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, era dublu îngrădită în România comunistă. Singurele soluţii erau vânzarea efectivă de oameni, pe care regimul comunist al României lui Ceauşescu o practica, în special cu etnicii germani şi cu evreii, şi trecerile frauduloase ale frontierelor. Celor care aveau curajul frate cu nebunia de a încerca să fugă din ţară, ori la graniţele terestre, ori înot, la Dunăre, li se spunea „frontieriştii”.
Dar mulţi dintre aceştia nu au mai apucat să cunoască libertatea în această lume. Au sfârşit seceraţi de gloanţele grănicerilor zeloşi, înjunghiaţi, sfârtecaţi, omorâţi în bătaie sau pur şi simplu înecaţi în apele Dunării.
Codul Penal incrimina trecerea frauduloasă a frontierei, atât ca trecere, cât şi ca tentativă de trecere frauduloasă. Celor care au îndrăznit să treacă şi au fost prinşi sau returnaţi de autorităţile din vecini li s-a aplicat articolul 245 din Codul Penal, care a fost abrogat prin Decretul – Lege nr.12 din 10 ianuarie 1990. Pedeapsa pentru aceste fapte era de la 6 luni la 3 ani de închisoare!
Secvență de hartă militară, cu bornele de supraveghere a frontierei româno- iugoslave
Martorii, dar şi statisticile, arată că în 1988-1989 graniţa româno-iugoslavă devenise cea mai sângeroasă din Europa. Deşi nici vecinii bulgari nu se lăsau mai prejos, cu nenumărate victime, inclusiv printre est-germanii care încercau rute bulgare sau române pentru a ajunge în ţări din care ulterior să poată pleca spre Germania de Vest.
Situaţia imigranţilor români a fost în atenţia presei străine, iar postul de radio Europa liberă, cea mai importantă voce care a informat românii din ţară despre ce se petrecea cu adevărat în spatele politicii de stat din România şi ce se petrecea în lume, a abordat deseori tema frontieriştilor. Pe post erau citite scrisori de la cei care au reuşit să fugă din România sau de la rude ale celor care dispăruseră.
Presa străină vuia
Presa străină vorbea deja, după 1985, despre cea mai sângeroasă graniţă a Europei, ziarele din Ungaria şi Germania prezentând pe larg cazuri de români ucişi la graniţă când încercau să treacă frontiera.
Cotidianul ungar Magyar Hirlap scria că în 1988 ajuseseră în Ungaria 4.000 de cetăţeni români. Ziarul vest-german Niedersachsische Tageszeitung. din 30 decembrie 1988 vorbea despre cea mai sângeroasă graniţă din Europa. Circa 400 de transfugi ar fi fost împuşcaţi de grăniceri, iar multe alte persoane muriseră înecate în Dunăre în anul care se scursese , scria şi Frankfurter Allgemeine Zeitung, preluat de The Oregonian, în 1988, sub titlul „Refugiaţii români merită recunoaştere”. Vecernie Novosti, din Iugoslavia, a publicat mai multe articole despre fenomentul frontierist din România, estimând că numărul celor ucişi se ridica la peste 2.000, în 1989!
Gaură neagră în istoria recentă
Despre crimele de la graniţă, despre morţii noştri anonimi, îngropaţi în cimitire străine, România nu vorbeşte la nivel oficial nici acum, după mai bine de 26 de ani de la Revoluţie. Există o gaură neagră în istoria recentă, o rană colectivă netratată, „o meningită morală”, cum o caracteriza chiar un frontierist, care nu are cum să ne lase să progresăm.
Decesele de la frontieră s-au produs în toată perioada regimului comunist, dar cu precădere în anii 70-80, în anii 1988-1989 atingându-se apogeul. Cei care au tras atunci sau au dat ordine pentru a se deschide focul împotriva celor care intenţionau să părăsească ţara erau tineri, iar acum sunt oameni în toată firea, încă în putere. Nu au fost deranjaţi de nimeni cu întrebări, nu au dat socoteală pentru actele lor. Avem cunoştinţă de un singur caz de grănicer judecat şi condamnat pentru uciderea unui frontierist. Povestea sa vă va fi prezentată în episoadele următoare.
Autori: Marina Constantinoiu și Istvan Deak
Această campanie de presă este susţinută de programul „Reporters in the field”, al Robert Bosch Stiftung, în parteneriat cu Berliner Journalisten Schule.
Cititorilor care doresc să ne contacteze şi să ne ofere informaţii referitoare la tema frontieriştilor le stau la dispoziţie adresele de e-mail: [email protected], [email protected]
sursa: miscareaderezistenta.ro
CITEȘTE ȘI:
Povestea românilor care au fugit din închisoarea în aer liber numită România comunistă