Celebrul muzician Mircea Florian, extrem de apreciat în muzica folk românească de dinainte de Revoluție, a plecat din țară în 1986 și s-a stabilit în Germania.
După prima parte a interviului pe care a avut amabilitatea să ni-l acorde în exclusivitate, revenim și cu partea a doua, în care solistul vorbește despre adaptarea în Germania și despre valorile existente în cea mai înfloritoare perioadă a muzicii folk.
Cum v-ați adaptat în Germania?
«Nu a fost ușor. Orice schimbare e o provocare. O vreme nici nu am mai scris muzică așa cum scriam pe vremuri, ci doar am expus lucrări în muzee, dar toate încă însoțite de muzică.
În continuare, tot ce fac în zona vizualului se însoțește cu muzica. Și invers, dacă vreți. Dar, la început, a trebuit să mă schimb de pe un picior pe altul, ca să zic așa.»
Alexandru Andrieș e un alt muzician care are la bază o formare tehnică, la fel ca dumneavoastră.
«El cred că predă în continuare la Institutul de Arhitectură și este un foarte bun profesor. Eu am mai schimbat, am trecut pe la mai multe Universități, de la UNATC-ul bucureștean până la Babeș Bolyai, în Cluj, și de la Politehnică până la Conservator.»
Unde ați avut cel mai mult succes în relația cu studenții?
«Eu mă înțeleg foarte bine chiar cu cei cu care lucrez acum, cu cei de la Politehnică. Contrar părerilor, au un spirit foarte liber. Sunt foarte liberi dacă știi ce să le ceri și să îi lași să se exprime.»
Apropo de facultăți. Credeți că era prea elitistă mișcarea folk românească de pe vremuri? Probabil că nu era niciunul care să nu aibă studii universitare.
«E un subiect de discutat, desigur. În momentul când s-a născut folkul, eu îi spuneam Melopoia, cuvânt format din Melos și Poesis, un termen din antichitatea greacă. Era, practic, o poezie cântată, iar eu chiar am avut o formație care s-a numit astfel.
La vremea când în țară se năștea acest curent, existau oameni care iubeau poezia și muzica, alții care chiar scriau propria poezie, iar aceștia îmi sunt cei mai dragi sufletului, eu însumi făcând poezii. Toate cântecele mele sunt pe propriile versuri.
Apoi, într-adevăr, această muzică folk necesita un anumit grad de culturalizare. Trebuia să știi ce e cu poezia, cu muzica, poate chiar cu artele scenice și, forțând puțin, nu ajungea doar să fi făcut liceul.
Țin minte primul festival de muzică folk, organizat în cadrul Politehnicii București de doi frați, amândoi ingineri, frații Ursulescu.
Acești doi domni au invitat diverși practicanți din toată țara și așa s-a făcut că au venit și Marcela Saftiuc, din Cluj, și Doru Stănculescu, și Vintilă, și câți și mai câți. Cred că toți erau studenți. O să mă uit, pentru că am pe undeva o listă integrală a celor care au participat, și vreau să văd câți erau studenți ori ba.»
Ați avut colaborări cu Cenaclul Flacăra. Care a fost relația cu Adrian Păunescu?
«Într-un fel, am fost și eu fondator la această poveste, dar îl cunoscusem pe Păunescu cu multă vreme înainte. El a suferit o transformare îngrozitoare.
Era un om valoros pe plan poetic, dar talentul i-a fost măcinat de niște chestii canceroase care se nășteau din dorința lui de a mulțumi și caprele și verzele. După o vreme, a luat-o pe o cale care mie nu mi-a mai convenit și, nu neapărat amiabil, dar nici beligerant, ne-am despărțit.
Mai apoi mi-am dat seama că a făcut un lucru foarte rău pentru cultura românească pentru că a promovat o serie de oameni care erau niște de nulități. Unii dintre ei încă mai dau tonul și în ziua de azi, dacă e posibil așa ceva.
Într-un fel, Păunescu era imaginea în oglindă a lui Ceaușescu, dar vorbim despre o oglindă care micșorează puțin.
Ca și Ceaușescu, nu a fost în stare să discearnă între unele și altele. Păunescu era un afon, nu putea să intoneze un cântec și nici să-l audă cu adevărat și nu își dădea seama ce e bun și ce e rău.»
Vă referiți la instrumentiști?
«La tot. Și la instrumentiști, și la cântăreți. A fost păcălit de astfel de oameni.
Părerea mea, pe scurt, e că toată acea întreprindere a fost o găselniță a celor care se aflau la conducere în vremea aceea, iar Păunescu a făcut foarte mult rău tineretului și chiar culturii românești, în ultimă instanță.»
E muzica folk de pe vremuri în contradicție cu muzica de azi?
«Timpurile erau altele și altfel. E puțin mai complex răspunsul. Pe vremea aceea, chiar și simplul fapt că te preocupa foarte tare poezia era un lucru care nu era neapărat bine văzut de oficialități. Sună destul de trist și prostesc, dar așa a fost.
Cenaclurile erau destul de suspecte și doar cu greu mișcau înainte. Mereu era câte unul care observa ce se petrecea și, probabil, dădea și rapoarte.
Astăzi, altele sunt jaloanele și formulele de a exista ale omului tânăr și chiar ale omului tânăr cultivat. Chiar și omul tânăr cultivat are nevoie, din când în când, de divertisment, vrea să sară și să țopăie.»
Dan Bâra
Citiți prima parte a interviului