Deutsche Welle a publicat dezvăluiri despre subcontractorii care au furnizat ani de zile forță de muncă ieftină, exploatată la limita sclaviei, pentru abatoarele germane unde a izbucnit acum epidemia de coronavirus.
DW scrie că liderul de necontestat al industriei porcilor din Germania, Clemens Tönnies, supranumit de presa germană ”împăratul șnițelului”, este prieten cu Vladimir Putin, iar echipa din Budesliga pe care o conduce, Schalke 04, este sponsorizată de Gazprom, „ compania de extracție și comerț cu resurse energetice recunoscută în lumea largă drept brațul economic al serviciilor secrete rusești”.
Prietenul comun al celor doi se numește Gerhard Schröder. Fostul cancelar federal, ajuns om de casă al țarului de la Kremlin, este oaspete permanent de onoare în loja vip a echipei minerilor din Gelsenkirchen prezidată acum chiar de Clemens Tönnies. Nu e de mirare că, la un astfel de anturaj, politicienii germani s-au făcut ani la rând că nu există nici o problemă în industria abatoarelor.
În spatele succesului planetar al abatoarelor Tönnies stau ei, muncitorii exploatați din România și din alte țări din Est, tratați sub standardele specifice pieței germane.
Angajaților le este impusă tăcearea, povestește unul dintre măcelarii români, într-o discuție recentă cu Deutsche Welle. ”Nu știți nimic, nu cunoașteți limba, ați venit să munciți, nu vreți probleme”.
Contactați de Deutsche Welle, muncitorii români au dezvăluit că au fost angajați în Germania prin intermediul unui patron român, numit Dumitru Miculescu, care a dezvoltat, într-un vechi bloc de birouri din Westfalia, un mic imperiu de firme – șapte, la număr: MGM, MTM, MDS, MDI, DMI, DAN, DAS. Românii îl poreclesc, cu teamă, MGM, el a livrat mii de măcelari concernului Tönnies.
Iată ce scrie DW despre acesta:
Miculescu este unul dintre cei care au perfecționat această veritabilă industrie a subcontractării în branșa măcelarilor. Nu este singurul.
Unii au luat-o de jos: au venit ca simpli angajați în abatoare, au speculat nevoile colegilor lor, au cumpărat mașini de ascuțit cuțite, de exemplu, pe care le-au instalat în camerele în care și dormeau, au încasat bani frumoși de la colegi și nu au raportat nimic fiscului german.
Cu timpul, cei mai prosperi s-au mutat, la rândul lor, în zona importului de mână ieftină de muncă. Drumul lui Miculescu a mers, însă, pe alte căi.
Aparent, Dumitru Miculescu este un personaj irelevant în România. Numele lui nu apare niciunde, în presa centrală. La Bistrița sau Calafat nu a auzit nimeni de el. Este cunoscut doar în fieful său, Dâmbovița.
În Dâmbovița, de unde vine Dumitru Miculescu, afacerile cu carne se învârt în jurul tuturor partidelor. Aici a făcut și Miculescu avere. Mai pe muncă cinstită, mai pe lângă lege. A primit, într-un dosar de mită la Banca Carpatica, printr-o decizie penală a Curții Supreme, o condamnare definitivă cu suspendare la un an și șase luni închisoare pentru fals în înscrisuri sub semnătură privată şi întocmirea incompletă sau necorespunzătoare a documentelor financiare şi fiscale. După o perioadă de timp, a solicitat și a obținut ștergerea numelui lui din portalurile oficiale ale justiției române, pe motiv că a obținut în instanță, la cerere, statutul de ”persoană reabilitată”. Aceasta nu înseamnă, însă, că a fost absolvit de responsabilitatea faptelor comise și de condamnarea primită.
A crescut industrial, de-a lungul anilor, porci, pui, tot ce se poate tranșa, procesa și consuma, s-a mai ocupat și de cafenele, produse farmaceutice sau standuri în piețe. Împreună cu familia, a preluat, la începutul anilor 2010, și un mic trust local de presă incomod pentru administrația locală și județeană de la Târgoviște, controlate pe atunci de personaje din anturajul Elenei Udrea. Unul dintre tovarășii locali ai lui Miculescu, bucuros de preluarea televiziunii locale MDI, a fost liberalul Florin Popescu, ex-deputat și fost președinte al Consiliului Județean, trecut mai târziu la PD-L și apoi la PMP, condamnat definitiv pentru că a cerut unui om libanez de afaceri 60 de tone de pui grill, pe care le-a distribuit alegătorilor din Dâmbovița, mită electorală, în campania pentru șefia Consiliului Județean din 2012. Un alt liberal care și-a dorit prietenia trustului media cumpărat de Miculescu a fost ex-primarul din Târgoviște, Gabriel Boriga, condamnat definitiv la închisoare cu suspendare pentru corupție. Și acesta a plecat de la PNL la Mișcarea Populară. A fost ulterior recuperat de PSD, care l-a numit city manager, funcție pe care o deține și acum.
De altfel, politica pare să fie unul dintre locurile de joacă preferate ale lui Miculescu. Nu doar că le-a fost de ajutor unora dintre politicienii locali, ci a intrat chiar el în bătăliile pentru funcții și mandate. În 2016 a aderat la PSD. Un episod scurt, însă: tot în 2016, a adunat o mână de pesediști locali cu care s-a mutat la UNPR, formațiunea fondată de generalul navetist politic Gabriel Oprea, a cărui imagine publică este de sinistră supraviețuitoare a vechii Securități ceaușiste. Instalat președinte al acestei filialei Dâmbovița, Miculescu a urmărit scurt timp ”interesul național”, adică a trădat și a plecat la PNL. Este transferat direct la șefia liberalilor din același județ Dâmbovița, în locul actualului premier Ludovic Orban, proaspăt înscris atunci, în același 2016, candidat pentru primăria Capitalei. Orban însuși l-a recomandat pentru funcția de la Târgoviște. Agitatul an politic al lui Miculescu avea să se curme brusc cu demisia de la PNL, din cauza rezultatelor slabe înregistrate în alegerile parlamentare din decembrie 2016.
Atacurile insistente ale lui Adrian Țuțuianu, pe atunci pesedist influent, fost șef al Consiliului Județean Dâmbovița și senator, președinte al Comisiei de Control a SRI, trădează o teamă constantă a PSD față de omul de afaceri intrat în politică. ”Administrația județeană nu este abator”, i-a transmis Țuțuianu care, prin comportamentul său, a confirmat influența lui Miculescu în județ, unde ar fi amenințat oameni de afaceri, lideri locali sau ai romilor și le-ar fi spus că are control și drept de vătaf asupra șefilor de la Inspectoratul Teritorial de Muncă, ANAF și Poliție.
Din anul 2015, afacerile cu carne din România ale lui Miculescu își schimbă ambalajul. Principala afacere a familiei se rebranduiește: din Bogdady Trans SRL devine Sud Fleisch SRL, cu sediul în Ghergani, localitate componentă a orașului Răcari. Bilanțul oficial și public pe ultimii 12 ani arată că firma a avut și perioade mai bune, cu 147 de angajați și cifră de afaceri de patru milioane și jumătate de euro. Spre zilele noastre a decăzut la doar cinci angajați și mai puțin de 400 de mii de euro cifră de afaceri. Administratorul Sud Fleisch era Ocnaru Andrei Lucian, care se mai ocupa și de manageriatul unei firme numite MD-I Fleisch, nume asemănător uneia dintre cele șapte afaceri ale lui Miculescu din complexul de birouri de la Schloss Holte-Stukenbrock.
Nu este, însă, unicul loc din Westfalia de Est în care Miculescu are birouri și firme.
Materialul complet AICI