Ceea ce s-a schimbat între timp este tonul. Dacă acum doi ani sugestia provoca râs liber și dezinvolt, astăzi același râs are un timbru diferit. Purtătoarea de cuvânt a președintei Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, a reacționat „cu căldură” la rezultatele acelui sondaj — dar a închis rapid discuția, catalogând-o drept nerealistă pe termen scurt. Nici Barrot, nici Stubb nu propun un calendar, nu lansează negocieri, nu schițează un tratat. Propun, mai degrabă, un cadru mental: lumea s-a schimbat atât de profund încât ceea ce părea absurd acum cinci ani merită cel puțin să fie rostit cu voce tare.
Citiți și: Până la 100.000 de euro pentru emigranți: Aceste locuri din străinătate te plătesc dacă te muți
Premierul Mark Carney a tăiat scurt speculațiile. „Răspunsul scurt este nu”, a declarat el la summitul NATO de la începutul acestui an, când a fost întrebat direct, scrie Politico. „Nu aceasta este intenția. Nu acesta este drumul pe care mergem.” Ottawa preferă să construiască o relație strategică cu UE — parteneriate în domeniul apărării, al lanțurilor de aprovizionare, al comerțului — fără a accepta costurile politice și juridice ale unui statut de membru. Este o poziție pragmatică, calibrată și, cel mai probabil, cea care va rămâne valabilă pe termen lung. Și totuși, ceva s-a fisurat în ziua aceea la Berlin. Nu în regulamente, nu în tratate — ci în imaginarul colectiv al unei Europe care, pentru prima oară în istoria sa, începe să se gândească la sine nu ca la un club regional, ci ca la o forță globală cu capacitatea de a atrage și parteneri de pe alte continente. Dacă Canada va rămâne un aliat strategic sau va deveni, într-o zi îndepărtată, ceva mai mult, nu o va decide o glumă dintr-o sală de conferințe din Berlin — dar e posibil că istoria a reținut-o oricum.