Ioan Istrate este un român din Caraș-Severin, care și-a dorit să emigreze în Germania pentru a-și salva vederea. Destinul avea să fie însă mult mai generos cu el, iar pasiunea pentru gastronomie l-a propulsat la cârma unuia dintre cele mai vechi restaurante din München, căruia i-a dat un iz românesc.
„Am venit în Germania în aprilie 1990, după două tentative eșuate. O dată chiar am reușit să ajung până în fosta Iugoslavie, însă după ce am fost văzuți de localnici și turnați la Poliție, ne-au prins și ne-au băgat la închisoare 30 de zile, după care ne-au trimis înapoi în țară.
Am vrut să plec din România încă din timpul serviciului militar, în 1985, când mi s-a depistat o miopie forte cumulativă congenitală și am fost operat la Spitalul Militar din București, unde doctorii îmi spuseseră că nu trebuia să fac armata și mi-au propus să rămân în spital ca soldat sanitar, la Secția de Ofalmologie.
În acea perioadă am avut o relație apropiată cu doctorii și o dată am întrebat care este situația mea cu miopia de la ochiul drept. Mi-au spus că se fac operații cu laser numai în Vest, dar că șansele să pot pleca legal prin Crucea Roșie sunt extrem de mici, pentru că veneam din județul Caraș-Severin și nu din București. Așa s-a aprins în mine dorința de a părăsi România cât mai curând.”â
De la lucrător la bandă la patron de restaurant
Ajuns în Germania, primul pas spre asigurarea existenței a fost găsirea unui job, așa că a lucrat inițial ca ospătar, apoi ca muncitor în fabrică. Ghinionul de a se afla pe lista de concediați s-a dovedit a fi de fapt saltul spre succes.
„După sosire am fost repartizați în Landul Schleswig-Holstein, într-o stațiune de la Marea Nordului, Schönber. Aproape o lună am stat într-un hotel destul de luxos și în fiecare zi ni se luau interviuri, iar de multe ori ni se adresau aceleași întrebări: de ce am plecat din România, de ce am ales Germania, de unde am avut bani pentru plecare, unde am dori să fim repartizați etc.
Noi am dorit în Bavaria, pentru că aveam un unchi după soție care locuia în Augsburg, dar nu am reușit. Am ajuns în Sud, în orășelul Albstadt-Ebingen. Acolo am făcut un curs de limba germană, după care am primit un loc de practică la un restaurant renumit din Albstadt. După câteva luni am renunțat și am ales să lucrez ca muncitor la bandă. Chiar și necalificat câștigam mai bine decât în gastronomie și aveam mai mult timp liber.
În industrie a fost o perioadă foarte grea și instabilă, nu eram mulțumit cu ce făceam și pentru ce o făceam (bani), iar după doi ani s-a făcut o restructurare de personal și am fost pe lista de concediați. Fiind în sindicat, aceștia s-au luptat să plec și cu ceva bani, sumă cu care mi-am deschis prima afacere în Germania, un restaurant cu o bază sportivă foarte modernă.
A fost o perioadă grea, cu multe lupte, cele mai multe pierdute, pentru că în final a trebuit să mă judec cu proprietarul, un tip care era primar în comuna respectivă. Procesul s-a încheiat prin 1998, iar eu m-am mutat în Bayern, unde am dorit de la început, și la sfârșitul lui 1999 am deschis un cafe-bar în Olching, pe care l-am condus cu succes până în 2004, când contractul de închiriere nu mi-a mai fost prelungit.
Am fost nevoit să o iau de la capăt și după multe căutari și dezamăgiri am găsit în München acest restaurant cu numele de «Pschorr-Krug». Are acest nume tradițional bavarez, care se traduce «La ulciorul Pschorr», din 1885, de când s-a construit, fiind prima clădire cu trei etaje din cartierul Sendling. Am păstrat numele pentru a nu dezamăgi clienții pe care i-am preluat odată cu restaurantul, care erau aici de 30-40 de ani.
Adăugând la el «Restaurantul românesc din München», am reușit să atrag și conaționali, dar nu doar numele i-a convins, ci și calitatea, profesionalismul personalului și atmosfera de aici. Toți angajații sunt români, iar în local se ascultă folclor românesc. Astfel mă simt mai aproape de România.”
„Cei ce vin acum în Germania trebuie să știe limba și să aibă o meserie”
Deși conduce o afacere de succes, Ioan spune că cea mai mare bogăție pe care i-a adus-o aceasta nu sunt banii, ci experiența de a cunoaște oamenii.
„Nu am avut ocazia să întâlnesc pe cineva care s-a îmbogățit de pe urma unei astfel de afaceri. Sunt foarte bogat în experiențe de viață, am o familie și o echipă care mă respectă și cred că aceste valori sunt o adevărată bogăție.
Sigur, această afacere ne asigură mie și familiei mele un trai liniștit și comod, iar ceea ce mă motivează în munca mea este că fac ce am învățat și o fac cu plăcere. Suntem un grup mic de profesioniști care funcționează la un nivel înalt, lucru confirmat de stelele de ospitalitate primite pe anii 2015/2016. Acestea nu pot fi cumpărate, ci sunt câștigate cu sudoare.
Nici ca om nu m-a schimbat această afacere, însă am învățat să mă feresc de rele singur și să lupt pentru visurile mele. Dacă doar 1% dintre politicienii din România ar avea spiritul meu de luptător pentru interesele cetățenilor români, am avea o altă față pe acest continent. Nu doresc să comentez politica din România pentru că mi se amărăște sufletul, dar mă îngrijorează faptul că prea mulți români părăsesc România pentru a-și găsi norocul în altă țară.
Pe cei care doresc să se stabilească acum în Germania îi sfătuiesc să învețe limba, căci altfel vor întâmpina multe greutăți. Mai bine să-și amâne plecarea cu câteva luni și să investească în viitorul lor. Să aibă o pregătire solidă sau o calificare într-o meserie. Altfel vor fi nevoiți să accepte ceea ce refuză alții, numai de dragul de a câștiga mai mult decât în România, dar sacrificiile le vor afla numai după ce se vor izbi de probleme. Acest drum nu este ușor, dar nici imposibil. Cu răbdare, angajament și corectitudine sunt sigur că vor reuși”.
Mihaela Zamfirache